Când dragostea devine datorie: Povestea mea despre maternitate, sacrificiu și neînțelegeri

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu doar „mama lui Ilinca” și atât! Ți se pare corect să stau acasă, să fac totul și să nu primesc nici măcar un mulțumesc?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Radu, cu ochii obosiți de la birou, ridică din umeri.

— Dar ce vrei să fac? Eu aduc banii în casă, tu ai grijă de Ilinca. Așa am stabilit, nu?

— Nu! Tu ai stabilit! Eu… eu nici nu știu când am ajuns aici. Parcă m-am trezit într-o dimineață și nu mai eram eu, ci doar „mama lui Ilinca”.

M-am așezat pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și curățat. Înainte de Ilinca, eram altcineva. Aveam un job la o editură mică din București, visam să scriu o carte. Dar apoi a venit Ilinca, cu ochii ei mari și râsul ei de clopoțel, și totul s-a schimbat.

Nu am discutat niciodată serios despre copii înainte de nuntă. Eram tineri, îndrăgostiți, credeam că dragostea rezolvă totul. După ce ne-am mutat împreună, Radu a început să vorbească tot mai des despre copii. Eu nu m-am opus. Mi se părea firesc, era următorul pas. Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu va fi.

Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, colici, plânsete fără sfârșit. Mama mea venea din când în când să mă ajute, dar mereu pleca repede: „E copilul tău, trebuie să te descurci!”. Prietenele mele dispăruseră una câte una; cine are chef să stea cu o mamă obosită care vorbește doar despre scutece?

Radu venea târziu acasă. Îl vedeam cum oftează când găsește ciorba rece sau când Ilinca face crize de nervi la masă. Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca cu greu, am intrat în dormitor și l-am găsit pe Radu cu telefonul în mână.

— Radu, tu crezi că ce fac eu aici e muncă? — l-am întrebat încet.

— Nu știu… Ești mamă. Asta fac mamele.

— Dar dacă aș angaja o bonă să stea cu Ilinca opt ore pe zi? Cât ar costa?

— Mult… — a murmurat el.

— Și eu? Eu nu merit nimic?

A doua zi am început să calculez: cât ar costa o bonă, cât ar costa menajul, gătitul… Am făcut o listă și i-am pus-o pe frigider. Suma era uriașă pentru salariul nostru de provincie.

— Tu glumești? — a râs Radu când a văzut lista.

— Nu glumesc deloc! Dacă tot stau acasă și nu pot să muncesc pe bani adevărați, măcar să primesc ceva pentru munca asta!

A urmat o ceartă cumplită. Radu mi-a spus că exagerez, că el muncește din greu pentru toți trei și că rolul meu e la fel de important, dar nu poate fi plătit ca un job. Eu am urlat că nu vreau să fiu întreținută ca o păpușă fără voință.

În zilele următoare nu ne-am vorbit aproape deloc. M-am simțit invizibilă. Îmi doream să fug undeva unde să nu mai aud „mami” la fiecare cinci minute. Seara târziu, când Ilinca dormea, mă uitam la pozele vechi cu mine la birou sau cu prietenele la cafea. Cine eram atunci? Unde dispărusem?

Mama m-a sunat într-o zi:

— Ce faci, Ana? Pari obosită.

— Sunt… Sunt pierdută, mamă. Simt că nu mai sunt eu.

— Toate trecem prin asta. Dar trece. Copilul crește și-ți revii.

Dar dacă nu-mi revin? Dacă rămân blocată aici?

Într-o dimineață, după o noapte albă cu Ilinca bolnavă, am izbucnit din nou:

— Radu, eu nu mai pot! Vreau să mă întorc la muncă! Vreau să simt că exist!

— Și cine stă cu Ilinca? — a întrebat el sec.

— Găsim o soluție! O bonă part-time sau grădiniță privată!

— Nu avem bani pentru asta! — a ridicat vocea.

Am simțit că mă sufoc. Totul se reducea la bani. La cât valorează timpul meu, viața mea.

Într-o zi am primit un mesaj de la fosta mea colegă de la editură:

„Ana, avem nevoie de cineva part-time pentru corectură. Te bagi? Poți lucra de acasă!”

Am simțit cum mi se aprinde inima. I-am spus lui Radu seara:

— Am primit o ofertă de muncă part-time. Pot lucra de acasă, cât doarme Ilinca.

S-a uitat lung la mine:

— Dacă asta te face fericită…

Nu era entuziasmat, dar nici nu s-a opus. Am început să lucrez câteva ore pe zi și parcă am prins din nou viață. Dar oboseala era dublă: ziua mamă, noaptea corector.

Într-o seară, după ce am terminat un proiect urgent și Ilinca plângea în camera ei, am izbucnit în plâns lângă Radu:

— Nu pot să le fac pe toate! Nici mamă perfectă, nici angajată model! De ce trebuie să aleg mereu între mine și familie?

Radu m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp:

— Nu știu… Poate ar trebui să vorbim mai mult despre ce simțim. Să găsim împreună o cale.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că nicio sumă de bani nu poate compensa nopțile nedormite sau visele pierdute. Dar oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și nu spun nimic?

Mă întreb: oare cât valorează cu adevărat timpul și sufletul unei mame? Și cine are curajul să recunoască atunci când simte că nu mai poate?