Când dragostea devine o ecuație: Povestea unei mame din București

— Mama, nu mai pot să vin azi. Am treabă, Vlad are teme, și oricum… nu mai e ca înainte, știi și tu.

Vocea Irinei răsuna rece prin telefon, iar eu, Mariana, stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu din Drumul Taberei, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era a treia săptămână la rând când fiica mea găsea o scuză să nu vină. De când am ieșit la pensie și nu am mai putut să-i dau bani pentru ratele la apartament sau pentru cursurile lui Vlad, parcă s-a tras o cortină între noi. Mă uitam la poza de pe frigider: Irina, zâmbind larg, cu Vlad în brațe, la botezul lui. Atunci, promiteam în gând că voi face orice să nu le lipsească nimic.

— Irina, nu vreau bani, vreau doar să vă văd. Să-l strâng pe Vlad în brațe, să povestim, să… — vocea mi s-a frânt, dar ea deja închisese.

Am rămas cu telefonul în mână, privind în gol. Mă simțeam ca o umbră în propria viață. Am muncit 38 de ani la fabrica de textile, am tras din greu, am făcut ore suplimentare, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice, doar ca Irina să aibă tot ce-și dorește. Când a intrat la facultate, am vândut verigheta tatălui ei ca să-i plătesc chiria în primul an. Nu m-am plâns niciodată. Dar acum, când nu mai pot să dau, nu mai valorez nimic?

Seara, la televizor, mă uitam la emisiuni cu familii fericite și mă întrebam unde am greșit. Poate am dat prea mult, poate am făcut-o să creadă că totul i se cuvine. Poate, dacă aș fi spus „nu” mai des, ar fi învățat să aprecieze. Dar cum să-i refuzi copilului tău când vezi că are nevoie?

Într-o duminică, am decis să merg eu la ea. Am luat tramvaiul până în Militari, cu o pungă de mere și câteva prăjituri făcute de mine. Când am ajuns, Vlad se juca pe tabletă, iar Irina era la bucătărie, cu privirea pierdută în ecranul telefonului.

— Mamă, de ce ai venit fără să anunți? — m-a întrebat, fără să ridice ochii.

— Mi-a fost dor de voi. Am adus ceva dulce pentru Vlad.

Vlad nici nu s-a uitat la mine. Irina a oftat și a spus:

— Mama, nu mai e ca înainte. Vlad are nevoie de meditații, eu am rate, tu nu mai poți ajuta… Nu vreau să te superi, dar nu mai am timp de vizite.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am lăsat punga pe masă și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum, am plâns ca un copil. Mă simțeam inutilă, de parcă toată viața mea nu mai avea sens. Prietena mea, Rodica, mi-a spus la telefon:

— Mariana, copiii din ziua de azi nu mai știu să aprecieze. Dar nu e vina ta. Ai făcut tot ce-ai putut.

Dar eu nu puteam să nu mă întreb: dacă am făcut tot ce-am putut, de ce mă simt atât de singură?

Zilele au trecut greu. Mă uitam la poze vechi, la scrisorile pe care mi le scria Irina când era mică: „Te iubesc, mami, ești cea mai bună!” Unde s-a dus copilul acela? Unde s-a dus dragostea necondiționată?

Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Bunico, pot să vin la tine să mă ajuți la matematică?” Am simțit o bucurie imensă, dar și o teamă. Dacă vine doar pentru că are nevoie de ajutor? Am acceptat, totuși. Când a venit, era tăcut, dar după ce am lucrat împreună, a zâmbit timid:

— Bunico, îmi era dor de prăjiturile tale.

Atunci am înțeles că, poate, nu totul e pierdut. Poate, dacă am răbdare, Irina va învăța să mă vadă din nou ca pe mama ei, nu ca pe un bancomat. Dar rana rămâne. Seara, mă uit la poza de pe frigider și mă întreb: oare dragostea de mamă ar trebui să aibă preț? Oare am greșit iubind prea mult?

Voi ce credeți? E vina mea că am dat totul, sau vina ei că nu mai știe să primească fără să ceară? Cum putem repara ceea ce s-a rupt între noi?