Când Dragostea Devine Otrăvitoare: Povestea Unei Soții Rănite

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa dormitorului se trânti în urma lui. Mirosul străin de parfum dulceag plutea încă în aer, iar pe noptieră zăcea un cercel care nu-mi aparținea. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă întorsesem acasă de la spital, unde stătusem toată ziua lângă patul Ilincăi, fetița noastră de cinci ani, internată cu pneumonie. Speram să găsesc măcar un pic de liniște acasă, dar am găsit-o pe ea — o femeie necunoscută, cu părul roșcat, care își aduna grăbită lucrurile din sufragerie.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit Vlad, evitând să mă privească în ochi. Dar ce altceva putea fi? Îmi simțeam inima sfâșiată, ca și cum cineva ar fi tras cu putere de fiecare fibră a sufletului meu.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Am mers pe jos până la mama, cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul gol. Când i-am povestit totul, a oftat adânc și m-a privit cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Poate că ai greșit și tu undeva, Ana. Știi cum sunt bărbații… Dacă nu le dai atenție, caută în altă parte. Poate ai fost prea ocupată cu Ilinca.

Cuvintele ei au căzut ca niște pietre grele peste mine. Mă așteptam la o îmbrățișare, la alinare, dar am primit doar judecată. M-am simțit mai singură ca niciodată.

A doua zi dimineață m-am întors la spital. Ilinca dormea liniștită, cu obrajii palizi și respirația greoaie. M-am aplecat să-i sărut fruntea și am simțit cum lacrimile îmi udau obrajii.

— Mami, de ce plângi? m-a întrebat ea, deschizând ochii mari și albaștri.

— Nu plâng, iubita mea. Doar mi-a intrat ceva în ochi.

Am încercat să fiu puternică pentru ea. Dar în fiecare noapte, când rămâneam singură pe scaunul de lângă patul ei, mă întrebam unde am greșit. Oare chiar eu eram de vină? Oare nu fusesem suficientă pentru Vlad?

În zilele care au urmat, Vlad a venit la spital de două ori. A adus flori pentru Ilinca și s-a purtat ca un tată model. Dar privirea lui nu se mai oprea asupra mea. Îmi vorbea doar despre tratamentul Ilincăi și despre cât de obosit era la serviciu.

Într-o seară, când Ilinca părea mai bine, am decis să mă întorc acasă să iau câteva haine curate. Când am intrat pe ușă, am simțit din nou acel parfum străin. Pe masa din bucătărie era o cană cu ruj roșu pe margine. Am izbucnit în plâns și am început să arunc lucrurile prin casă.

Telefonul a sunat. Era mama.

— Ana, nu mai face atâta dramă! Toate femeile trec prin asta la un moment dat. Dacă vrei să-ți salvezi familia, trebuie să-l ierți.

— Dar eu nu pot! Nu pot să uit cum a adus-o pe femeia aia aici, în casa noastră! am strigat printre suspine.

— Gândește-te la Ilinca. Ea are nevoie de ambii părinți.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

În zilele următoare, am început să observ privirile vecinilor. Doamna Stanciu mă privea cu milă când mă vedea ieșind din bloc; domnul Popescu își dădea ochii peste cap când mă întâlnea la lift. Parcă toată lumea știa ce se întâmplase și toți mă judecau.

Într-o după-amiază, când Ilinca fusese externată și era acasă cu mine, Vlad a venit să vorbească.

— Ana, trebuie să discutăm ca doi adulți. Eu… nu cred că mai putem continua așa. Am cunoscut pe cineva și cred că e mai bine să ne despărțim.

M-am uitat la el ca la un străin. Omul pe care îl iubisem șase ani dispăruse complet.

— Și Ilinca? Ce-i vei spune?

— O să-i explicăm împreună. E destul de mare ca să înțeleagă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul din nou. Pentru Ilinca trebuia să fiu puternică. Dar cine avea grijă de mine?

După plecarea lui Vlad, mama a venit să stea cu noi câteva zile. Dar tot ce făcea era să-mi repete că trebuie să-l iert pentru binele copilului.

— Tu nu înțelegi că nu pot trăi cu cineva care m-a trădat? i-am spus într-o seară, când Ilinca dormea.

— Eu am stat lângă tatăl tău 30 de ani, chiar dacă m-a rănit de multe ori. Așa e viața de familie. Nu există perfecțiune.

— Dar eu vreau mai mult pentru mine și pentru Ilinca! Nu vreau ca ea să creadă că e normal să accepți orice doar ca să nu fii singură!

Mama a tăcut și s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată am văzut teamă în ochii ei — teama de singurătate pe care o purtase toată viața și pe care încerca acum să mi-o transmită mie.

Au trecut luni de atunci. Am divorțat de Vlad și am început să merg la terapie. Încerc să reconstruiesc o viață nouă pentru mine și pentru Ilinca. Sunt zile când mă simt puternică și zile când abia mă ridic din pat. Dar știu că merit mai mult decât o iubire otrăvită.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? De ce ni se cere mereu nouă să iertăm și să ne sacrificăm? Oare chiar e vina noastră când suntem trădate sau pur și simplu refuzăm să mai acceptăm minciuna?