Când dragostea devine vină: Povestea unei mame uitate

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa, ca o umbră în casa asta!
Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de pâine proaspătă. Tremuram cu polonicul în mână, uitând pentru o clipă că fetița cea mică, Ana, mă trăgea de șorț și mă întreba dacă poate să se uite la desene.
— Vlad, te rog… copiii sunt aici. Nu acum.
El își trece mâna prin păr, obosit și nervos.
— Tocmai! Copiii sunt mereu aici! Tu ești mereu cu ei! Eu… eu nu mai exist pentru tine!

Așa a început sfârșitul. Sau poate că începutul sfârșitului fusese cu mult înainte, când am uitat să fiu femeie și am devenit doar mamă. Dar cum să nu fiu? Cum să nu mă dedic lor, când fiecare zi era o luptă cu lipsurile, cu temerile, cu grijile?

M-am căsătorit cu Vlad la douăzeci și trei de ani, după ce am terminat facultatea de Litere din Iași. El era deja angajat la o firmă de construcții, visând să-și deschidă propria afacere. Eu visam la o familie mare, la copii care să râdă prin casă și la cine calde în fiecare seară. Primul copil a venit repede, apoi al doilea. Viața s-a transformat într-un carusel de scutece, biberoane, febre și griji.

Nu mi-am dat seama când am început să mă pierd pe mine însămi. Diminețile începeau cu trezitul copiilor, pregătitul pachetelor pentru școală, alergatul după autobuz, apoi cumpărături, gătit, curățenie. Vlad venea acasă obosit, iar eu eram deja epuizată. Îl ascultam vorbind despre problemele lui la serviciu, dar mintea mea era mereu la lista de cumpărături sau la temele lui Andrei.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit lângă mine pe canapea. M-a privit lung și mi-a spus:
— Irina, tu nu mă mai vezi. Nu mai suntem noi doi. Suntem doar părinți.
Am zâmbit obosită și i-am spus că e normal, că așa e viața cu doi copii mici. Dar el a oftat și s-a ridicat fără să mai spună nimic.

Apoi au început serile târzii la birou. Mesajele scurte: „Întârzii.” „Am ședință.” „Nu mă aștepta.” Am simțit că ceva nu e în regulă, dar mi-am spus că exagerez. Până într-o zi când am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine.” Semnat: Laura.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să urlu, să sparg totul în jurul meu. Dar Ana plângea în camera ei și Andrei mă striga să-l ajut la teme. M-am șters pe față și am mers mai departe, ca un robot programat să reziste orice ar fi.

Când l-am confruntat pe Vlad, a ridicat din umeri:
— Ce vrei să-ți spun? Că nu mai pot? Că nu mai simt nimic? Laura mă ascultă, mă vede… Tu nu mai ești decât mama copiilor mei!
— Și tu? Tu ce ești pentru mine? Ai uitat că și eu am nevoie de sprijin? Că nu pot duce totul singură?
— Ai ales copiii înaintea mea! Mereu!

M-am prăbușit atunci pe podeaua rece din hol și am plâns ca un copil. Mama m-a sunat chiar atunci și i-am spus totul printre sughițuri. Ea a oftat greoi:
— Irina, bărbații sunt slabi uneori… Dar tu trebuie să te ridici pentru copii tăi!

Zilele au trecut greu. Vlad s-a mutat la Laura după două luni de tăcere și certuri mocnite. Copiii au întrebat unde e tata, iar eu le-am spus că are mult de lucru. Noaptea plângeam în pernă și mă întrebam dacă am greșit undeva. Dacă sacrificiul meu a fost prea mare. Dacă ar fi trebuit să fiu mai mult femeie și mai puțin mamă.

Prietenii m-au judecat în taină: „Poate dacă te-ai fi îngrijit mai mult…”, „Poate dacă ai fi ieșit cu el din când în când…” Dar cine avea timp? Cine avea bani de ieșiri sau rochii noi când facturile veneau una după alta?

Într-o zi, Andrei m-a întrebat:
— Mami, tu ești fericită?
Am simțit un nod în gât și am mințit:
— Da, puiule… Sunt fericită că vă am pe voi.

Dar adevărul era că nu mai știam cine sunt fără Vlad. Fără rolul de soție perfectă. Am început să merg la psiholog după ce Ana a făcut o criză de anxietate la grădiniță. Mi s-a spus că trebuie să mă pun și pe mine pe primul loc uneori. Să ies cu prietenele, să citesc o carte pentru sufletul meu, să mă uit în oglindă și să-mi spun că merit iubire.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad vine din când în când să-i vadă pe copii. Laura nu a rezistat lângă el nici jumătate de an – se pare că nici ea nu era dispusă să fie doar femeia care îl ascultă mereu.

Eu încă învăț să fiu Irina – femeia care poate fi mamă bună fără să se uite pe sine. Am început să pictez din nou, ca în studenție. Seara citesc poezii și uneori ies la cafea cu vecina mea, Mariana.

Dar rana trădării încă doare uneori. Și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul? Câte mame uită că au dreptul la fericire?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină sacrificiul și începe vina?