Când dragostea doare: Povestea mea cu Vlad

— Nu-mi vine să cred, Vlad! Cine e Irina? De ce i-ai spus că o iubești?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Țineam telefonul strâns, cu ecranul încă luminat de mesajele pe care le citisem din greșeală. Sau poate nu chiar din greșeală. Poate că undeva, în adâncul sufletului, știam că ceva nu e în regulă de mult timp.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Ochii lui albaștri, cândva plini de căldură, erau acum goi și reci. A oftat adânc, apoi a încercat să-mi ia telefonul din mână.

— Nu e ceea ce crezi, Maria. Te rog, lasă-mă să-ți explic…

— Să-mi explici ce? Că i-ai spus „Te iubesc” de trei ori? Că i-ai promis că o să mergi la ea peste câteva zile? Că eu sunt doar o proastă care stă acasă și are grijă de copii?

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe canapea, simțind cum tot universul meu se destramă. Copiii dormeau în camera lor, iar liniștea nopții era spartă doar de suspinele mele. Vlad a rămas în picioare, neîndemânatic, ca un străin care nu știe dacă să plece sau să rămână.

Nu știu când am început să ne pierdem. Poate după ce s-a născut Ana și nopțile au devenit un șir nesfârșit de treziri și griji. Poate când Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu, iar eu am rămas singură cu gândurile mele și cu frica de a nu fi suficientă. Sau poate că niciodată nu ne-am avut cu adevărat.

Îmi amintesc prima noastră întâlnire. Eram la liceu, visătoare și naivă, iar el părea bărbatul perfect: atent, glumeț, mereu gata să mă surprindă cu o floare sau o vorbă bună. Mama îmi spunea mereu să fiu atentă cu băieții, dar eu nu voiam să aud. Vlad era tot ce-mi dorisem vreodată.

Ne-am căsătorit repede, poate prea repede. Aveam doar douăzeci de ani și credeam că dragostea poate învinge orice. Am făcut nuntă mare la restaurantul din satul lui Vlad, cu lăutari și sarmale aburinde. Toată lumea ne invidia pentru fericirea noastră.

Anii au trecut și viața ne-a schimbat. Vlad a început să lucreze la oraș, la o firmă de construcții. Eu am rămas acasă cu copiii: Ana și apoi Radu. M-am transformat din fata visătoare într-o femeie obosită, mereu cu mâinile crăpate de la spălat și cu ochii roșii de nesomn.

Vlad venea tot mai târziu acasă. Uneori mirosea a parfum străin sau avea pe cămașă urme de ruj. Îl întrebam unde a fost, dar el ridica din umeri:

— Am avut șantier până târziu. Ce vrei să fac?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Să mă uit în oglindă și să văd doar riduri și cearcăne. Sora mea, Ioana, îmi spunea mereu:

— Maria, ai grijă de tine! Nu lăsa viața să te calce în picioare!

Dar eu nu mai aveam putere nici să mă vopsesc, nici să mă îmbrac frumos. Tot ce conta era ca Ana și Radu să fie bine.

Până într-o zi când am găsit mesajele acelea. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd”, „Te iubesc”… Și semnătura: Irina.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să urlu, să-l lovesc, să-l alung din casă. Dar m-am gândit la copii. Ce le-aș spune? Cum ar trăi fără tată? Cum aș putea eu singură?

În seara aceea am stat față în față cu Vlad ore întregi. El încerca să se justifice:

— Maria, nu știu ce s-a întâmplat cu noi… M-am simțit singur… Irina m-a ascultat când tu nu mai aveai timp…

— Eu nu mai aveam timp? Eu? Eu care am stat acasă și am crescut copiii tăi? Eu care am renunțat la facultate pentru tine?

Lacrimile mi se scurgeau pe obraji fără oprire. Vlad nu mai spunea nimic. S-a ridicat și a ieșit din casă trântind ușa.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Am făcut cafea și m-am uitat la Ana cum doarme liniștită cu ursulețul ei în brațe. M-am întrebat dacă merită să lupt pentru această familie sau dacă ar trebui să plec și să-mi refac viața.

Am vorbit cu mama la telefon:

— Mamă, ce să fac? Să-l iert sau să-l dau afară?

Mama a oftat greu:

— Fata mea, nimeni nu poate decide pentru tine. Dar nu-ți pierde demnitatea pentru nimeni.

Zilele au trecut greu. Vlad s-a întors acasă după două zile, cu ochii roșii și barba crescută.

— Maria… Îmi pare rău… Nu vreau să vă pierd pe tine și pe copii…

L-am privit lung. Nu știam dacă mai pot avea încredere în el vreodată.

Seara aceea am dormit fiecare în alt pat. Copiii au simțit tensiunea din casă și Ana m-a întrebat:

— Mami, tati nu ne mai iubește?

Mi s-a rupt inima. Ce puteam să-i spun unui copil de cinci ani?

În zilele următoare am încercat să ne comportăm normal pentru copii. Dar între noi era un zid rece și gros ca betonul de pe șantierul lui Vlad.

Ioana a venit într-o zi la mine cu o pungă de prăjituri.

— Maria, trebuie să decizi pentru tine! Dacă îl ierți, fă-o din toată inima! Dacă nu poți, pleacă! Dar nu trăi în minciună!

M-am uitat la ea și am izbucnit din nou în plâns.

Sunt încă aici, între două lumi: una în care încerc să salvez familia pentru copii și alta în care vreau să fiu liberă și demnă.

Mă întreb în fiecare zi: oare câte femei trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare merită să lupți pentru ceva ce s-a rupt sau e mai bine să o iei de la capăt?