Când dragostea doare: Povestea unei plecări din casa soțului

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — mi-am auzit vocea tremurândă, aproape strigând în telefon, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamul bucătăriei. Era ora șapte dimineața, iar casa era goală. Radu, soțul meu, plecase la serviciu, iar mama lui, doamna Viorica, era la piață. M-am uitat în jur la masa încărcată cu vase nespălate și la perdeaua veche, galbenă de fum. Simțeam că mă sufoc.

Ilinca a tăcut o clipă la capătul firului. — Ești sigură? Ai unde să mergi?

— Nu știu… dar nu mai pot aici. Mă simt ca o străină în propria viață.

Am închis telefonul și am început să-mi arunc hainele într-o geantă veche de voiaj. Fiecare mișcare era o luptă cu mine însămi: „Oare exagerez? Oare nu sunt eu de vină că nu mă pot adapta?” Dar nu mai era loc de întors. În fiecare zi, de când m-am măritat cu Radu, simțeam cum mă sting puțin câte puțin. La început, credeam că e doar o perioadă grea. Dar perioada asta dura deja de trei ani.

Doamna Viorica avea mereu ceva de comentat: „Nu știi să faci ciorba cum îi place lui Radu”, „Fetele din ziua de azi nu mai au răbdare”, „Dacă ai fi fost mai atentă, poate nu s-ar fi răcit între voi”. Radu tăcea sau dădea din umeri. Uneori, când încercam să-i spun ce simt, îmi răspundea sec: „Nu mai dramatiza, Maria. Toți avem probleme.”

În ziua aceea, am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am coborât scările blocului cu inima bătându-mi nebunește. Afară ploua torențial. Am tras gluga peste cap și am pornit spre stația de autobuz. Nu aveam niciun plan. Doar voiam să scap.

Am ajuns la Ilinca acasă udă leoarcă și tremurând. M-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am plâns pe umărul ei ca un copil. — O să fie bine, mi-a șoptit ea. Dar eu nu eram sigură de nimic.

Primele zile au fost un amestec ciudat de ușurare și vinovăție. Mă trezeam dimineața și pentru o clipă uitam unde sunt. Apoi mă lovea realitatea: am fugit de acasă. Îmi imaginam fața lui Radu când a găsit casa goală, vocea doamnei Viorica plină de reproșuri: „Vezi, mamă, ți-am spus eu că nu e femeie de casă!”

Radu m-a sunat abia după două zile. — Maria, unde ești? Ce-ai făcut? Mama e disperată.

— Nu mai pot, Radu… Nu mai pot să trăiesc așa. Nu mă mai regăsesc deloc.

— Ce vrei să spui? Ce-ți lipsește? Ai tot ce-ți trebuie aici!

— Nu am liniște! Nu am locul meu! Simt că nu contez…

A tăcut mult timp. — Dacă pleci acum… nu știu dacă mai putem repara ceva.

— Poate că nici nu trebuie reparat… poate că trebuie să ne găsim fiecare drumul.

Am închis și am izbucnit iar în plâns. M-am simțit vinovată față de el, față de familia lui, față de părinții mei care mereu mi-au spus să fiu „femeie de casă”. Dar pentru cine? Pentru ce?

Ilinca încerca să mă ajute să-mi găsesc un rost: „Poate te angajezi undeva, poate te înscrii la cursurile alea de pictură despre care tot vorbeai.” Dar eu eram paralizată de frică. Dacă nu mă descurc singură? Dacă am făcut o greșeală ireparabilă?

Într-o seară, după o zi întreagă petrecută pe canapea cu ochii în tavan, Ilinca a venit lângă mine cu două cești de ceai.

— Maria, tu ce vrei cu adevărat?

— Vreau… să nu-mi mai fie frică. Să pot respira fără să simt că deranjez pe cineva doar pentru că exist.

— Atunci începe cu pași mici. Azi ai avut curajul să pleci. Mâine vei avea curajul să trăiești pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, rușine, dorință de libertate. Îmi aminteam cum eram înainte să-l cunosc pe Radu: visătoare, plină de speranțe, convinsă că merit iubire și respect.

După o săptămână, mama m-a sunat plângând: — Maria, ce-ai făcut? Ce-o să zică lumea? Cum poți să-ți lași bărbatul?

— Mamă, nu mai pot trăi doar ca să nu vorbească lumea. Vreau să fiu bine cu mine însămi.

— O femeie rabdă… așa e viața!

— Poate că nu mai vreau să rabd orice…

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Dar pentru prima dată nu m-am simțit vinovată pentru alegerile mele.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet mi-am găsit un job la o librărie micuță din cartier. Am început cursurile de pictură și am cunoscut oameni noi care nu mă judecau pentru trecutul meu. Sunt încă zile când mă trezesc cu inima strânsă și mă întreb dacă am făcut bine. Dar sunt și zile când simt că respir din nou.

Radu mi-a trimis un mesaj scurt acum câteva săptămâni: „Sper că ești bine.” Atât. Nici reproșuri, nici promisiuni.

Uneori mă gândesc la el și la doamna Viorica și mă întreb dacă ar fi putut fi altfel dacă am fi vorbit mai mult sau dacă aș fi avut curajul să spun ce simt mai devreme. Dar știu că uneori dragostea poate deveni o povară prea grea dacă nu e împărțită cu adevăr.

Merg pe stradă printre oameni grăbiți și mă întreb: câte femei trăiesc încă în case unde iubirea doare? Câte au curajul să plece? Și oare chiar avem dreptul la fericire sau trebuie mereu să plătim un preț pentru ea?