Când dragostea nu ajunge: Povestea unei logodne destrămate de familie

— Nu pot să fac asta, Ana. Nu așa.

Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi fugeau spre geamul aburit de ploaie. În bucătăria mică, mirosul de cafea rece se amesteca cu tăcerea apăsătoare. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceramică, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și el.

— Ce nu poți să faci? am întrebat, deși știam răspunsul. Îl simțeam în aer de săptămâni întregi, ca pe o umbră care se lățește încet peste tot ce construisem împreună.

Radu a oftat adânc și a lăsat capul în jos.

— Fetele… Nu te acceptă. Am încercat să le conving, am vorbit cu ele, dar… Nu pot să le forțez. Și nu pot să te pun pe tine în situația asta.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am închis ochii pentru o secundă, încercând să-mi adun gândurile. Fetele lui, Ilinca și Mara, aveau 14 și 17 ani. Le cunoscusem la câteva luni după ce eu și Radu ne-am logodit. De la început au fost reci, distante, iar orice încercare de apropiere s-a lovit de un zid invizibil.

— Și noi? Ce facem cu noi? am întrebat cu voce joasă.

Radu s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe prin bucătărie.

— Ana, nu vreau să te pierd, dar nu pot să-mi pierd nici fetele. Sunt tot ce am după divorțul cu Simona. Dacă ele nu sunt fericite, nici eu nu pot fi.

Am simțit furie, tristețe și neputință în același timp. M-am ridicat și eu, încercând să-l privesc în ochi.

— Dar eu? Eu ce sunt? O alegere între tine și ele? Nu meritam măcar să încercăm?

— Am încercat! a ridicat vocea Radu. Am încercat din răsputeri! Dar ele nu vor să te accepte. Mara mi-a spus clar: „Dacă te însori cu Ana, nu mai vreau să te văd.” Cum să trăiesc cu asta?

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. M-am dus în dormitor și am închis ușa după mine. Pe noptieră era albumul cu poze de la logodnă: eu și Radu zâmbind larg, părinții noștri fericiți, prietenii aplaudând. Totul părea atât de simplu atunci.

A doua zi dimineață, Radu plecase deja când m-am trezit. Pe masă era un bilet: „Îmi pare rău. Te iubesc.”

Au urmat zile lungi și grele. Mama m-a sunat imediat ce a aflat:

— Ana, nu poți să lași așa! Du-te la el, vorbește cu fetele! Poate dacă le explici…

Dar știam că nu e atât de simplu. Încercasem deja: le invitasem la film, la pizza, le cumpărasem mici atenții de ziua lor. Nimic nu părea să le schimbe părerea despre mine.

Prietenii mei erau împărțiți:

— Dacă el te iubea cu adevărat, lupta pentru voi! spunea Laura.

— E greu când ai copii mari… Poate timpul o să rezolve, zicea Andrei.

Dar timpul doar adâncea rana.

Într-o seară, după o zi obositoare la birou, am primit un mesaj de la Mara: „Lasă-l pe tata în pace. Nu avem nevoie de tine.”

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că mă durea ce spunea ea — ci pentru că simțeam că pierd tot ce construisem cu Radu din cauza unor răni care nu erau ale mele.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am forțat lucrurile? Poate trebuia să fiu mai răbdătoare? Sau poate pur și simplu nu eram eu piesa lipsă din puzzle-ul lor familial.

Într-o duminică dimineață, m-am dus la biserică cu mama. Preotul a vorbit despre iertare și despre sacrificiu. M-am gândit la Simona — fosta soție a lui Radu — și la cât de greu îi fusese și ei să accepte că el merge mai departe. Poate că fetele simțeau că le trădează mama dacă mă acceptau pe mine.

După slujbă, mama m-a strâns în brațe:

— Ana, uneori trebuie să lași lucrurile să curgă. Dacă e să fie al tău, va fi.

Dar eu nu mai aveam răbdare. În seara aceea i-am scris lui Radu:

„Nu vreau să te pun să alegi între mine și fete. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt un intrus în viața voastră.”

Mi-a răspuns scurt: „Îmi pare rău.”

Au trecut luni de atunci. Încă îl visez uneori pe Radu — cum râdeam împreună la munte sau cum îmi făcea cafeaua dimineața. Dar cel mai mult mă doare tăcerea dintre noi.

M-am aruncat în muncă, am ieșit cu prietenele, am încercat să-mi reconstruiesc viața fără el. Dar rana rămâne acolo — o rană care nu se vede, dar care doare mai tare decât orice altceva.

Mă întreb adesea: oare am făcut tot ce puteam? Sau uneori dragostea chiar nu e de ajuns când trecutul celuilalt e mai puternic decât prezentul vostru comun?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că timpul vindecă astfel de răni sau că unele familii pur și simplu nu pot fi unite?