Când dragostea nu mai locuiește aici: Povestea mea cu Radu și semnele pe care le-am ignorat

— Iar ai uitat să iei pâine, nu-i așa? vocea lui Radu răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea serii. Mă opresc în prag, cu sacoșa în mână, încercând să-mi amintesc dacă am trecut pe la brutărie. Nu, n-am trecut. Am uitat. Din nou. Dar nu pentru că nu mi-ar fi păsat, ci pentru că mintea mea era deja plină de griji: facturi neplătite, copiii care se ceartă, mama care mă sună zilnic să mă întrebe dacă sunt bine, deși știe că nu sunt.

— Îmi pare rău, Radu, am uitat, spun încet, aproape șoptit, sperând să nu-l provoc mai tare. Dar el deja s-a întors cu spatele, bombănind ceva despre cât de greu îi este să trăiască cu o femeie atât de neatentă.

Așa arată serile noastre de ani buni. O tăcere grea, întreruptă doar de reproșuri sau de zgomotul televizorului dat prea tare. Cândva, Radu era altfel. Sau poate doar am vrut eu să cred asta. Îmi amintesc de începuturi, când mă ținea de mână pe stradă și îmi promitea că vom construi împreună o familie frumoasă. Dar promisiunile s-au topit în rutina zilnică, iar eu am rămas să adun cioburile unei iubiri care nu mai există.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama lui Radu a venit în vizită. Întotdeauna a avut un fel al ei de a mă face să mă simt mică, neînsemnată. — Nu știu cum reușești să nu-l faci fericit pe băiatul meu, a spus ea, privind spre farfuria cu sarmale. — Pe vremea mea, femeile știau să-și țină bărbații aproape. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar am tăcut. Radu nu a zis nimic. Niciodată nu a sărit în apărarea mea. Poate că nici nu a observat cât de tare mă dor cuvintele ei.

Seara, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc cu el. — Radu, tu mă mai iubești? am întrebat, cu vocea tremurândă. El s-a uitat la mine ca și cum aș fi întrebat ceva absurd. — Ce tot ai cu iubirea asta? Nu vezi că avem destule pe cap? Nu mai suntem copii. M-am retras în dormitor, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat atunci, pentru prima dată cu adevărat, dacă nu cumva trăiesc o minciună.

Ani la rând am ignorat semnele. Când nu mă mai suna să mă întrebe dacă am ajuns cu bine acasă. Când nu mai observa dacă îmi schimbam coafura sau dacă eram tristă. Când prefera să iasă cu prietenii lui, iar eu rămâneam singură, privind la pereții goi ai sufrageriei. Când, la aniversarea noastră, mi-a cumpărat un set de cratițe, spunând că „sigur ai nevoie de ele”.

Prietena mea, Irina, mi-a spus de multe ori: — Nu poți să trăiești așa la nesfârșit. Dar eu îi răspundeam mereu: — O să fie bine, trebuie doar să am răbdare. Poate că va vedea cât mă străduiesc. Poate că într-o zi va înțelege cât îl iubesc. Dar acea zi nu a venit niciodată.

Copiii au crescut văzându-ne certându-ne sau, mai rău, ignorându-ne. Într-o seară, fiica mea, Ana, m-a întrebat: — Mami, tu și tati vă iubiți? Am simțit cum mi se strânge inima. Ce să-i spun? Să-i mint, așa cum mă mint pe mine? Sau să-i spun adevărul, că uneori dragostea nu ajunge?

Într-o zi, am găsit un bilet în buzunarul hainei lui Radu. Era scris cu un scris feminin: „Mulțumesc pentru seara frumoasă!” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să-l întreb, să fac scandal, dar nu am avut putere. În loc să-l confrunt, am pus biletul la loc și am plâns în baie, cu apa curgând peste fața mea, sperând să-mi spele rușinea și neputința.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, m-a întrebat dacă sunt bine. — Pari obosită, mi-a spus ea. Am zâmbit fals și am dat vina pe copii. Dar adevărul era că nu mai dormeam nopțile, gândindu-mă cum am ajuns aici. Când am încetat să mai fiu fericită? Când am început să mă mulțumesc cu atât de puțin?

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine să ducă gunoiul, Radu a plecat trântind ușa. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește. Atunci am înțeles că nu mai pot. Că nu mai vreau să trăiesc așteptând să fiu iubită. Că merit mai mult decât tăcere și indiferență.

Am început să pun bani deoparte, să mă gândesc la un plan. Nu a fost ușor. Mama mi-a spus că „nu se cade” să divorțez, că trebuie să rabd pentru copii. Dar eu nu mai puteam. Într-o dimineață, i-am spus lui Radu că vreau să ne despărțim. S-a uitat la mine ca și cum aș fi înnebunit. — Și unde o să te duci? Cine te mai ia cu doi copii? Dar nu mi-a mai păsat. Pentru prima dată, simțeam că respir.

Au trecut doi ani de atunci. Nu a fost ușor. Am plâns, am muncit, am greșit. Dar am învățat să mă iubesc din nou. Să nu mai aștept validarea nimănui. Să nu mai trăiesc în umbra unei iubiri care nu a existat niciodată cu adevărat.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: câte femei mai trăiesc ca mine, sperând că într-o zi vor fi iubite? Câte dintre noi ne sacrificăm fericirea pentru o iluzie? Poate că e timpul să ne întrebăm: cât valorează liniștea noastră sufletească?