Când dragostea primește un preț: Povestea mea și a lui Radu

— Vrei să spui că vrei… banii înapoi? am întrebat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Radu nu m-a privit în ochi. Se uita la podea, de parcă acolo ar fi găsit răspunsurile pe care eu nu le puteam înțelege.

— Nu e corect, Ana. Eu am muncit, eu am adus banii în casă. Tu ai stat acasă cu copiii, dar… uite unde am ajuns. Nu mai pot. Vreau să-mi recuperez partea.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Într-o clipă, tot ce construisem împreună părea să nu mai valoreze nimic. M-am ridicat încet, încercând să nu izbucnesc în plâns în fața lui. Copiii dormeau în camera alăturată, iar liniștea casei era apăsătoare.

Mă numesc Ana Popescu și am 38 de ani. Sunt mamă a doi copii, Ilinca și Vlad, și până în acea seară am crezut că familia mea este solidă, chiar dacă nu perfectă. Am renunțat la jobul meu de contabilă când s-a născut Ilinca, pentru că Radu insista că „o mamă adevărată trebuie să fie lângă copii”. Am acceptat, deși uneori mă simțeam invizibilă. El lucra mult, venea acasă obosit, dar niciodată nu mi-a reproșat nimic… până acum.

— Și cum vrei să fac asta? am întrebat cu voce stinsă.

— Nu știu. Poate vinzi apartamentul pe care l-ai moștenit de la bunica ta. Sau… găsești tu o soluție. Eu nu mai pot să susțin totul singur.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Apartamentul acela era singurul lucru care îmi rămăsese de la părinți. Dar Radu nu părea să-i pese. Pentru el, totul se rezuma la bani.

În zilele următoare, am încercat să mă port normal cu copiii. Le-am pregătit micul dejun, i-am dus la școală, am făcut teme împreună. Dar în fiecare seară, când Radu venea acasă, între noi era un zid de tăcere. Mă simțeam ca o străină în propria casă.

— Mama, de ce plângi? m-a întrebat Ilinca într-o dimineață, găsindu-mă cu ochii roșii la bucătărie.

— Nu plâng, iubita mea. Doar… mi-a intrat ceva în ochi.

Nu voiam să-i implic pe copii în problemele noastre, dar simțeam că mă sufoc. Am sunat-o pe sora mea, Mirela.

— Ana, nu poți să accepți așa ceva! Tu ai muncit la fel de mult ca el, doar că altfel! Dacă nu erai tu acasă cu copiii, el n-ar fi putut merge liniștit la serviciu!

Avea dreptate, dar cui îi păsa? În ochii lui Radu, munca mea nu valora nimic. Am început să caut joburi online, dar după atâția ani acasă nimeni nu mă voia fără experiență recentă. M-am simțit inutilă și umilită.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc din nou cu Radu.

— Radu, chiar crezi că tot ce am făcut eu în toți anii ăștia nu valorează nimic?

A oftat și s-a așezat pe marginea patului.

— Nu e vorba de asta… Doar că simt că totul cade pe umerii mei. Tu nu vezi cât de greu e?

— Și eu simt la fel! Dar eu nu pot pleca pur și simplu! Dacă tu vrei să pleci, pleacă! Dar nu-mi cere să-ți dau banii pe care i-ai cheltuit pentru familie!

A urmat o tăcere lungă. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Poate ai dreptate… Dar nu mai pot trăi așa.

A doua zi a plecat la mama lui pentru câteva zile. Copiii au întrebat unde e tata și le-am spus că are mult de lucru. În lipsa lui, am avut timp să mă gândesc la viața mea. Am realizat cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să fiu „soția perfectă”.

Când s-a întors, am avut o discuție finală.

— Ana, cred că cel mai bine ar fi să ne despărțim. Nu vreau să-ți iau apartamentul sau banii. Dar nici nu mai pot continua așa.

Am simțit un amestec ciudat de ușurare și tristețe. Am acceptat divorțul și am început să reconstruiesc totul de la zero. Am găsit un job part-time la o firmă mică din cartier și încet-încet am început să-mi recapăt încrederea în mine.

Copiii au suferit, dar am încercat să le arăt că dragostea nu dispare odată cu divorțul părinților lor. Mirela m-a ajutat enorm și am descoperit cât de important este sprijinul familiei atunci când totul pare pierdut.

Astăzi, după doi ani de la acea seară fatidică, încă mă întreb: cât valorează munca unei femei care își dedică viața familiei? Cine stabilește prețul iubirii și al sacrificiului? Poate cineva să pună vreodată o etichetă pe demnitate?