„Când dragostea se ascunde după uși închise: Povestea mea despre singurătate, maternitate și trădare”

— Ivana, nu mai pot, trebuie să plec la muncă! — vocea lui Vlad răsuna din hol, în timp ce eu încercam să-l liniștesc pe Matei, care plângea de foame. Era a treia zi la rând când Vlad găsea un motiv să nu stea cu noi. Îmi simțeam ochii arzând de oboseală și frustrare. M-am uitat la el, cu speranța că măcar azi va rămâne să mă ajute.

— Vlad, te rog, nu mai pot singură… Nu vezi că nici nu am apucat să mănânc?

A oftat, și-a luat geaca și a ieșit fără să răspundă. Ușa s-a trântit, iar liniștea grea a casei m-a apăsat ca o povară. M-am prăbușit pe canapea cu Matei la piept și am început să plâng în tăcere. Nu voiam să mă vadă nimeni așa, nici măcar copilul meu.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram sigură că el va fi sprijinul meu. Era atent, grijuliu, mereu cu o vorbă bună. Dar după ce am rămas însărcinată, ceva s-a schimbat. A început să vină tot mai târziu acasă, să se plângă că e obosit, că are nevoie de timp pentru el. La început am crezut că e doar o perioadă grea la muncă, dar apoi am văzut cum responsabilitățile lui se evaporau una câte una.

— Mamă, poți veni tu azi să stai cu Matei? — îl auzeam vorbind la telefon cu mama lui aproape zilnic. Doamna Maria venea mereu, cu zâmbetul pe buze și cu sacoșa plină de mâncare gătită. Îmi era recunoscătoare pentru tot ce făcea, dar simțeam cum între mine și Vlad se cască o prăpastie tot mai adâncă.

Într-o seară, după ce Matei adormise, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu crezi că ar trebui să fim noi părinții lui Matei? Să nu mai depindem atât de mult de mama ta?

A ridicat din umeri fără să mă privească.

— Ivana, tu știi cât de greu îmi e la muncă. Mama vrea să ajute, las-o să ajute!

— Dar eu? Cine mă ajută pe mine?

A tăcut. M-am simțit invizibilă.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: eu cu Matei în brațe, Vlad tot mai absent, iar doamna Maria tot mai prezentă. Într-o dimineață, când am vrut să-l iau pe Matei în brațe, am simțit o durere ascuțită în spate. Am căzut pe podea și am început să plâng. Doamna Maria a venit imediat și m-a ajutat să mă ridic.

— Ivana, trebuie să ai grijă de tine! Nu poți face totul singură!

— Dar nu am de ales… — i-am răspuns printre lacrimi.

În acea zi am realizat că nu mai pot continua așa. Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou.

— Vlad, trebuie să ne hotărâm ce facem. Eu nu mai pot singură. Ori suntem o familie, ori fiecare merge pe drumul lui.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu dacă sunt pregătit pentru asta…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate visele mele despre familie s-au spulberat într-o secundă. Am plecat în camera cealaltă și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la viitorul meu și al lui Matei. Am vorbit cu mama mea la telefon.

— Ivana, vino acasă dacă nu mai poți! Noi suntem aici pentru tine.

Dar nu voiam să fug. Voiam ca Matei să aibă o familie completă. Voiam ca Vlad să fie tatăl pe care l-am visat pentru copilul meu.

Într-o seară, după ce doamna Maria a plecat și Vlad era în sufragerie cu ochii în telefon, m-am apropiat de el.

— Vlad, te rog… Spune-mi ce simți. De ce nu vrei să fii aici cu noi?

A oftat adânc.

— Nu știu… Poate că nu sunt făcut pentru asta. Poate că e prea mult pentru mine…

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am realizat că nu pot forța pe nimeni să fie părinte sau partener dacă nu vrea cu adevărat.

Am început să caut un job part-time ca să pot avea grijă de Matei și să fiu independentă. Doamna Maria a continuat să mă ajute când putea, dar relația mea cu Vlad s-a răcit complet. Într-o zi mi-a spus că ar vrea să ne despărțim „pentru o perioadă”.

Am acceptat fără să mai spun nimic. Nu mai aveam putere să lupt pentru ceva ce doar eu îmi doream.

Acum sunt doar eu și Matei. Învăț în fiecare zi cum să fiu mamă singură într-o lume care încă judecă femeile pentru alegerile lor. Învăț să fiu puternică pentru copilul meu și pentru mine.

Dar uneori mă întreb: unde dispare iubirea atunci când ai cea mai mare nevoie de ea? De ce unii oameni fug tocmai când ar trebui să rămână? Poate voi găsi răspunsurile într-o zi…