Când dragostea se ascunde într-o farfurie de ciorbă – Povestea unei familii românești la răscruce

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să gătesc, să spăl, să mă prefac că totul e bine, când tu nici măcar nu mă mai vezi!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, aburită, unde ciorba de legume dădea în clocot, iar ploaia bătea cu furie în geam. Sorin s-a oprit în prag, cu palmele murdare de ulei de la atelier, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină.
— Ce vrei să fac, Maria? Să scot bani din piatră seacă? Să mă prefac că nu mă doare când copiii întreabă de ce nu mergem în vacanță ca ceilalți?
Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Ana, fetița noastră de zece ani, s-a strecurat în sufragerie, trăgându-l pe Vlad după ea. Știau deja că e mai bine să nu fie de față când părinții ridică vocea.
M-am aplecat să opresc focul sub oală, dar ciorba deja dăduse pe dinafară, lăsând o pată groasă pe aragaz. M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini.
— Nu mai știu cum să fim o familie, Sorin. Parcă trăim fiecare într-o lume separată, doar sub același acoperiș.
El a oftat, s-a apropiat și a pus mâna pe umărul meu, dar gestul lui era stângaci, străin.
— Maria, și eu simt la fel. Dar nu știu cum să repar.
Afară, tunetul a zguduit ferestrele. Înăuntru, liniștea dintre noi era și mai apăsătoare.
Totul a început să se destrame încet, de când Sorin a rămas fără clienți la atelierul de tâmplărie. Facturile s-au adunat, frigiderul s-a golit, iar eu am început să lucrez ore suplimentare la supermarket. Seara, când ajungeam acasă, eram prea obosiți să mai vorbim. Doar schimbam câteva cuvinte despre teme, facturi, ce trebuie cumpărat.
Mama mea, Ileana, venea des cu sfaturi necerute:
— O femeie trebuie să țină casa, să nu lase bărbatul să simtă lipsurile. Așa am făcut și eu cu taică-tău!
Dar eu nu mai eram sigură că pot. Simțeam că mă sufoc.
Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii mari, umezi:
— Mami, tu și tati o să vă certați mereu?
Mi s-a rupt sufletul. Am luat-o în brațe, dar nu am știut ce să-i spun. Vlad, mai mic, a început să se bâlbâie, iar educatoarea m-a chemat la grădiniță:
— E speriat, doamnă. Poate ar trebui să vorbiți cu cineva.
Dar cu cine? În satul nostru, lumea râde de cei care merg la psiholog. „Nu suntem nebuni!” — a zis Sorin când am adus vorba.
Într-o duminică, la masa de prânz, tata a izbucnit:
— Sorine, bărbat ești sau nu? Ți-ai lăsat nevasta să tragă singură?
Sorin a plecat de la masă, trântind ușa. Eu am rămas cu copiii și cu privirile acuzatoare ale părinților mei.
În acea noapte, am stat trează, ascultând ploaia. M-am gândit la toate visele noastre de la început: casa cu grădină, serile cu râsete, excursiile la munte. Unde dispăruseră?
A doua zi, am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Maria, mă duc la București, poate găsesc ceva de lucru. Nu știu când mă întorc.”
Am simțit că mi se prăbușește lumea. Copiii m-au întrebat unde e tati. Le-am spus că e plecat cu treabă.
Zilele au trecut greu. Am mers la muncă, am făcut temele cu Ana, l-am dus pe Vlad la grădiniță. Seara, mă uitam la telefon, sperând să primesc un mesaj.
Într-o seară, Ana a venit la bucătărie, unde încercam să gătesc o ciorbă din ce mai aveam prin frigider.
— Mami, pot să te ajut?
Am lăsat-o să curețe morcovii. Am râs împreună când a tăiat unul strâmb. Pentru prima dată după mult timp, am simțit căldură în suflet.
După două săptămâni, Sorin s-a întors. Avea ochii obosiți, barba crescută.
— Am găsit ceva de lucru la o firmă de construcții. Nu e mult, dar ajunge să plătim facturile.
Am stat amândoi la masă, în tăcere. Copiii s-au apropiat, iar Vlad s-a urcat în brațele lui Sorin.
— Tati, nu mai pleci?
Sorin l-a strâns tare.
— Nu, puiule. Nu mai plec.
În acea seară, am mâncat împreună ciorba făcută cu Ana. Nu era cea mai bună, dar era a noastră. Am râs, am povestit, am plâns.
Am înțeles atunci că dragostea nu stă în vacanțe sau cadouri scumpe, ci în momentele simple: o ciorbă împărțită, o mână întinsă, un zâmbet.
Poate că nu vom avea niciodată tot ce ne dorim, dar atâta timp cât ne avem unii pe alții, putem merge mai departe.
Mă întreb uneori: câți dintre noi uităm să ne privim cu adevărat, să ne ascultăm, să ne ținem de mână când e greu? Oare câte familii se destramă din cauza tăcerii și a orgoliului? Voi ce ați face în locul meu?