Când dragostea se întoarce prea târziu

— Plec, Maria. Nu mai pot. M-am îndrăgostit. Trebuie să simt din nou că trăiesc.

Vocea lui Doru răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ținea geanta în mână, privirea pierdută undeva departe, de parcă deja nu mai era acolo. Eu stăteam în ușă, cu un ibric fierbinte în palmă, și nu simțeam nimic. Nici furie, nici lacrimi. Doar un gol imens care îmi înghițea gândurile.

— Și… atât? am întrebat încet, aproape șoptit.

— Atât, a spus el. Și a ieșit. Nici măcar nu s-a uitat înapoi.

Trei decenii de viață împreună s-au evaporat într-o dimineață de aprilie. Am rămas singură cu mirosul de cafea și cu tăcerea care s-a așezat peste tot: pe pereți, pe farfuriile nespălate, pe patul rămas prea mare pentru unul singur.

În primele zile am funcționat ca un robot. Mergeam la serviciu la bibliotecă, răspundeam la saluturi, zâmbeam mecanic colegelor mele — Rodica, care mereu avea o vorbă bună, și Lidia, care știa tot ce se întâmplă în cartier. Seara mă întorceam acasă și mă uitam la televizor fără să văd nimic. Fata noastră, Ana, era plecată la Cluj, la facultate. Îi ascundeam totul la telefon, îi spuneam că suntem bine, că tata e ocupat cu serviciul.

Într-o seară, după o săptămână de la plecarea lui Doru, mama m-a sunat:

— Maria, ce-ai pățit? Ai vocea stinsă. S-a întâmplat ceva?

Am izbucnit în plâns. Am plâns ca un copil la telefonul fix din holul apartamentului nostru vechi de pe strada Mihai Eminescu. Mama a venit a doua zi cu plăcinte calde și mi-a spus doar atât:

— O să treacă. Dar nu uita cine ești.

Au trecut luni. Am început să mă obișnuiesc cu singurătatea. Am descoperit că pot să dorm pe diagonală în pat, că pot să las lumina aprinsă toată noaptea dacă vreau. Am început să citesc din nou poezii — Nichita Stănescu și Ana Blandiana — și să scriu în jurnalul pe care îl uitasem într-un sertar.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau pe trotuar ca niște scrisori netrimise, telefonul a sunat. Era Doru.

— Maria… pot să vin să vorbim?

Vocea lui era nesigură, aproape rugătoare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat rece.

— Nu e ce credeam eu… M-am înșelat. Vreau să mă întorc acasă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În minte mi-au trecut toate serile în care am stat singură, toate diminețile în care am băut cafeaua privind spre ușă, sperând că va suna cineva. Toate momentele în care m-am întrebat dacă mai are rost să sper la ceva.

— Acasă? am repetat încet.

A venit a doua zi cu o pungă de la supermarket și cu ochii roșii de nesomn. S-a așezat la masa din bucătărie și a început să vorbească despre greșeli, despre regrete, despre cât de mult îi lipsesc lucrurile simple: mirosul de pâine prăjită dimineața, râsul Anei când era mică, liniștea noastră din serile ploioase.

— Maria, am fost prost. Am crezut că viața mea s-a terminat și că trebuie să fug ca să simt ceva nou. Dar tot ce am găsit a fost goliciune. M-am gândit la tine în fiecare zi.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În mine se dădea o luptă între dorința de a-l lua în brațe și furia surdă care mă ținea pe loc.

— Știi ce e cel mai greu? am spus într-un final. Nu faptul că ai plecat. Ci faptul că ai făcut-o fără să te uiți înapoi. Fără să-mi dai șansa să lupt pentru noi.

A tăcut. S-a ridicat încet și a venit lângă mine.

— Îmi pare rău… Nu merit iertarea ta. Dar vreau să încercăm din nou.

Au urmat zile lungi de discuții, de reproșuri nerostite și de tăceri apăsătoare. Ana a venit acasă pentru weekend și ne-a găsit împreună la masă. Ne-a privit lung și a spus:

— Mama, tu decizi ce vrei să faci. Dar nu te pierde pe tine pentru nimeni.

Am realizat atunci cât de mult m-am schimbat în lunile acelea. Nu mai eram femeia care trăia doar prin ochii soțului ei. Învățasem să fiu singură, să mă bucur de liniște și de micile bucurii ale vieții mele.

Într-o seară ploioasă, Doru mi-a adus flori — lalele galbene, preferatele mele — și mi-a spus:

— Vreau să fiu aici pentru tine, nu pentru că mi-e frică de singurătate, ci pentru că te iubesc cu adevărat.

L-am privit lung și am simțit cum o parte din mine vrea să creadă din nou în noi. Dar alta șoptea că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum stau la fereastră și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Mă întreb: oare poți ierta cu adevărat o trădare? Sau rămâne mereu o fisură invizibilă între doi oameni care s-au rănit?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta? Sau ați merge mai departe singuri?