Când dragostea se măsoară în facturi – Povestea unei nunți aproape ratate

— Nu mai putem, Mihai! Nu avem de unde! — vocea doamnei Stancu a spart liniștea din sufrageria lor, unde ne adunaserăm pentru obișnuita masă de duminică. Ana a încremenit cu furculița în aer, iar eu am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Era pentru prima dată când părinții ei spuneau răspicat că nu ne mai pot ajuta cu banii pentru nuntă.

— Dar… ați promis! — a izbucnit Ana, cu ochii umezi. — Am făcut deja rezervarea la restaurant, am dat avans la fotograf… Ce facem acum?

Domnul Stancu s-a uitat la mine, apoi la Ana. — Fata tatii, nu e vorba că nu vrem. Dar fratele tău a rămas fără serviciu, banca ne-a crescut rata la casă… Nu mai putem, pur și simplu.

Am simțit cum totul se prăbușește peste noi. În minte îmi răsunau toate planurile făcute împreună: rochia Anei, muzica, invitații, dansul nostru. Acum, totul părea o glumă proastă. Mama mea, doamna Iliescu, a încercat să detensioneze atmosfera:

— Poate găsim o soluție… Putem să facem ceva mai mic, doar cu familia apropiată…

Ana s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Am urmat-o fără să spun nimic. O vedeam cum își șterge lacrimile cu dosul palmei.

— Mihai, eu nu pot să cred… De ce tocmai acum? De ce trebuie să ne umilim? — vocea ei era spartă de plâns.

— Nu e vina lor… Nici a noastră. Poate… poate am visat prea mult, Ana.

— Nu! Eu nu vreau o nuntă pe fugă, cu trei rude și două farfurii de sarmale! — a țipat ea, apoi s-a prăbușit pe scaunul de plastic al balconului.

În zilele următoare, totul s-a transformat într-un coșmar birocratic și emoțional. Am început să calculăm fiecare leu: cât costă meniul, cât costă florile, cât costă fotograful. Am renunțat la DJ și la candy bar. Am tăiat de pe listă prietenii din liceu și colegii de la muncă. Fiecare decizie era o nouă ceartă.

— Mihai, tu nu înțelegi! Eu am visat la ziua asta de când eram copilă! — îmi spunea Ana într-o seară, cu ochii roșii de plâns.

— Și eu am visat, dar nu vreau să ne îngropăm în datorii pentru o zi! — am răspuns eu, simțind cum mă sufoc între dorința ei și realitatea noastră financiară.

Părinții mei au încercat să ne ajute cu ce au putut: mama a propus să gătească ea sarmalele și cozonacii, tata s-a oferit să meargă personal după băutură la Metro. Dar Ana nu voia compromisuri.

— Dacă nu putem face totul ca-n povești, mai bine nu facem deloc! — mi-a spus într-o seară, când am încercat să-i arăt niște invitații mai ieftine găsite online.

Într-o noapte, după o altă ceartă legată de bani, am ieșit singur pe stradă. M-am plimbat ore întregi prin cartierul nostru din Ploiești, gândindu-mă dacă dragostea noastră chiar merită atâta suferință. M-am întrebat dacă nu cumva banii chiar pot distruge tot ce am construit împreună.

A doua zi dimineață, Ana m-a sunat plângând:

— Mihai… cred că am greșit. Nu vreau să te pierd pentru niște bani sau pentru o nuntă ca-n reviste…

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Am alergat la ea acasă și am găsit-o pe canapea, cu ochii umflați de nesomn.

— Ana… hai să facem nunta noastră, oricum ar fi ea. Cu sau fără flori scumpe, cu sau fără DJ. Important e să fim noi doi.

A zâmbit printre lacrimi și m-a strâns în brațe.

Până la urmă, am făcut o nuntă mică, în curtea părinților mei. Mama a gătit totul cu mătușa Mariana și vecina Lenuța. Tata a pus muzică de pe laptop și a dansat primul cu Ana. Părinții Anei au venit cu inima strânsă, dar au plâns de bucurie când ne-au văzut fericiți.

Nu a fost nunta perfectă din reviste, dar a fost nunta noastră. Am învățat că banii pot zdruncina orice relație, dar nu pot cumpăra iubirea adevărată.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi uităm ce contează cu adevărat atunci când visurile noastre se lovesc de realitate? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?