Când Dragostea Se Stinge: Povestea Mea cu Vlad

— Nu mai știu cine ești, Vlad, am șoptit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce el își butona telefonul fără să mă privească. Camera era scufundată în semiîntuneric, iar televizorul mergea pe fundal, dar niciunul dintre noi nu era atent la el. Era a treia seară la rând când nu schimbasem mai mult de două propoziții. Mă uitam la el și mă întrebam unde dispăruse bărbatul care mă făcea să râd până la lacrimi, care îmi aducea flori fără motiv și care mă ținea de mână pe stradă, mândru că sunt a lui.

— Nu e nimic, doar sunt obosit, a murmurat el, fără să ridice privirea.

Dar știam că nu era doar oboseala. Era ceva mai adânc, ceva ce nu voia sau nu putea să spună. În ultimele luni, totul se schimbase între noi. Conversațiile noastre deveniseră rare și seci, ca niște obligații. Liniștea dintre noi era apăsătoare, iar fiecare încercare de apropiere din partea mea era întâmpinată cu răceală sau cu un zâmbet fals.

Îmi amintesc cum, la început, ne plimbam ore întregi prin Herăstrău, povestind despre orice: vise, frici, copilărie. Acum, plimbările noastre erau tăcute și scurte. Când încercam să-l iau de mână, își găsea mereu ceva de făcut: să-și verifice telefonul sau să-și aranjeze geaca.

Într-o duminică dimineață, când am deschis ochii și am văzut că Vlad nu era lângă mine în pat, am simțit un gol în stomac. L-am găsit în bucătărie, privind absent pe fereastră.

— Ce faci? l-am întrebat încercând să par veselă.

— Nimic… doar mă gândeam la niște chestii de la muncă.

Nu m-a privit nici măcar o clipă. Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-l iau în brațe, dar m-am oprit. Mi-era teamă că îl voi deranja.

În acea zi am decis să vorbesc cu mama. Ea mereu a avut un simț al lucrurilor pe care eu nu-l vedeam. Am sunat-o și i-am spus totul printre suspine.

— Draga mea, uneori oamenii se schimbă. Poate că trebuie să-i dai spațiu sau poate trebuie să-l întrebi direct ce simte. Dar nu te pierde pe tine încercând să-l ții lângă tine cu orice preț.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Vlad s-a întors de la alergat, l-am așteptat pe canapea.

— Vlad, trebuie să vorbim. Simt că nu mai suntem noi… că tu nu mai ești aici cu adevărat.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine, dar la distanță.

— Nu știu ce să-ți spun… Poate ai dreptate. Poate că m-am schimbat. Nu mai simt ce simțeam înainte.

M-am uitat la el șocată. Mă așteptam la orice răspuns, dar nu la sinceritatea asta crudă.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Nu știu… Poate rutina, poate stresul… Poate că pur și simplu nu mai suntem potriviți.

Am început să plâng fără rușine. Toate momentele noastre frumoase mi-au trecut prin fața ochilor ca un film vechi. Cum ajunsesem aici? Cum se poate ca dragostea să dispară atât de ușor?

Zilele următoare au fost un chin. Vlad era tot mai absent. Își petrecea serile la birou sau cu prietenii lui Rareș și Mihai. Eu rămâneam singură acasă, ascultând ticăitul ceasului și întrebându-mă dacă vina era a mea.

Prietenii mei au observat schimbarea. Ana mi-a spus într-o zi la cafea:

— Nu poți forța pe cineva să te iubească. Dar nici nu poți trăi într-o relație în care ești singură.

Am început să citesc articole despre relații și psihologie. Un psiholog scria că atunci când partenerul nu mai comunică, evită contactul fizic și nu mai face planuri de viitor împreună cu tine, e semn că dragostea s-a stins. M-am regăsit în fiecare rând.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Vlad a venit acasă târziu. Avea ochii roșii și părea că vrea să spună ceva important.

— Trebuie să fiu sincer cu tine… Am cunoscut pe altcineva. Nu a fost planificat… S-a întâmplat pur și simplu.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Am urlat la el:

— Cum ai putut? După tot ce am construit împreună?

El a tăcut și a plecat din cameră. Am rămas singură, cu inima frântă și cu întrebări fără răspuns.

Au trecut luni de atunci. Am mers la terapie, am vorbit cu prieteni vechi și am început să mă redescopăr. Încet-încet am învățat să trăiesc fără Vlad. Să mă bucur din nou de lucruri mici: o carte bună, o plimbare în parc cu sora mea Ioana, o cafea cu Ana.

Dar încă mă întreb uneori: Cum știm când dragostea s-a terminat? Și cât de mult trebuie să luptăm pentru ea înainte să ne dăm voie să plecăm? Poate voi aveți răspunsurile pe care eu încă le caut.