Când familia devine o povară: Povestea curajului de a spune „nu”

— Nu mai pot, Gabi! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce stăteam pe canapeaua noastră veche din apartamentul de la etajul patru. Gabi m-a privit lung, cu acea tristețe resemnată pe care o știam prea bine. Era obosit, la fel ca mine. De ani de zile, viața noastră nu ne mai aparținea.

Totul a început după ce tata s-a îmbolnăvit. Mama a sunat într-o dimineață de iarnă, cu vocea tremurândă: „Irina, vino repede, nu știu ce să fac!” Am lăsat totul baltă la serviciu și am fugit la ei. De atunci, fiecare zi a fost despre ei: cumpărături, medicamente, facturi, certuri între mama și tata pe care trebuia să le sting eu. Fratele meu, Radu, mereu ocupat cu „afacerile” lui, apărea doar când era vorba de moșteniri sau bani.

Gabi m-a susținut mereu. „E familia ta, Irina. Nu putem să-i lăsăm baltă.” Dar încet-încet, și el a început să simtă povara. Mama îl suna să-i repare robinetul sau să-i schimbe becul. Tata îl certa că nu știe să taie lemne ca lumea. Radu îi cerea bani cu împrumut și nu-i mai dădea niciodată înapoi.

Într-o zi de vară, când visam la concediul nostru în Grecia — primul după mulți ani — mama a făcut infarct. Am anulat totul. Am stat cu ea la spital, am alergat după medici, am plâns nopți întregi pe holuri reci. Gabi a dormit pe scaunele din sala de așteptare, fără să se plângă.

După ce mama și-a revenit, tata a început să se simtă rău. Parcă nu se mai termina niciodată. Casa lor devenise un spital improvizat, iar noi — infirmieri fără plată. Prietenii ne întrebau de ce nu ne vedem niciodată. Colegii de la muncă mă priveau cu milă când ceream iar concediu medical.

Într-o seară, după ce Radu a venit beat și a făcut scandal că nu i-am dat bani pentru „o urgență”, am simțit că ceva s-a rupt în mine. M-am uitat la Gabi și i-am spus: „Nu mai vreau! Nu mai pot! Vreau să trăiesc și eu!”

A doua zi dimineață, am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac: am spus „nu”.

— Mamă, nu mai pot veni zilnic la voi. Trebuie să vă descurcați și singuri sau să angajați pe cineva.

— Cum adică? Tu ești fata mea! Cine să mă ajute dacă nu tu? a țipat ea la telefon.

— Irina, nu poți fi atât de egoistă! a intervenit tata.

— Nu sunt egoistă! Pur și simplu nu mai pot! am răspuns printre lacrimi.

Radu m-a sunat furios:

— Ce-ai pățit? Ai uitat cine suntem? Familia e totul!

— Familia e totul doar când trebuie să dau eu ceva! Dar când am nevoie eu de voi? Cine mă întreabă dacă sunt bine?

A urmat o perioadă cumplită. Mama nu mi-a vorbit două luni. Tata mă acuza că l-am abandonat. Radu m-a blocat pe Facebook și le spunea tuturor că sunt o nerecunoscătoare.

Dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că respir. Eu și Gabi am început să visăm din nou la casa noastră mică din Munții Apuseni — nu din Grecia sau din reclame scumpe, ci una simplă, unde să fim doar noi doi. Am început să punem bani deoparte. În weekenduri mergeam la munte cu cortul și stăteam ore întregi privind cerul.

Încet-încet, părinții au început să se descurce singuri. Mama a angajat o femeie care să o ajute prin casă. Tata s-a împrietenit cu vecinul de la trei și mergeau împreună la piață. Radu… Radu s-a descurcat mereu cumva.

Nu spun că a fost ușor. Încă mă doare când mama mă privește cu reproș sau când tata oftează teatral la fiecare întâlnire de familie. Dar am învățat că nu poți salva pe toată lumea dacă te pierzi pe tine însuți.

Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, stând pe terasa casei noastre mici din Apuseni — da, am reușit în sfârșit! — Gabi mi-a spus:

— Irina, știi ce e cel mai greu? Să accepți că uneori familia poate fi cea care te ține pe loc.

Am zâmbit trist și l-am strâns de mână.

— Poate că adevărata iubire pentru familie e atunci când știi să spui „ajunge”.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau vinovăție? Câți avem curajul să spunem „nu” și să ne alegem fericirea? Voi ce ați face în locul meu?