Când familia devine o povară: Povestea unei iubiri încercate de lăcomie

— Ioana, iar sună mama lui Vlad. Nu răspund, nu mai pot, te rog, fă tu față!
Vocea lui Vlad tremura, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în săptămâna asta când soacra mea mă suna, de fiecare dată cu același ton dulceag, dar cuvintele ei ascundeau mereu o cerere. Am răspuns cu mâna tremurândă, încercând să-mi păstrez calmul.

— Bună seara, mamă! Ce mai faceți?

— Ioana, dragă, am auzit că Vlad a primit iarăși o primă la serviciu. Să-i spui să nu uite de noi, că avem nevoie de bani pentru reparația acoperișului. Știi tu cum e, viața la țară nu-i ușoară…

Am închis ochii pentru o clipă. De fiecare dată când Vlad primea ceva în plus, telefonul ei nu întârzia niciodată. Nu era niciodată vorba despre „Felicitări!” sau „Suntem mândri de tine!”. Era doar „Dă-ne!”.

M-am uitat la Vlad, care stătea pe marginea patului cu capul în mâini. Îl iubeam enorm, dar nu mai puteam suporta presiunea asta. De când ne-am căsătorit, părinții lui îl tratau ca pe un bancomat. Orice bucurie a noastră era umbrită de pretențiile lor.

— Ce să-i spun? am întrebat încet.

— Spune-i că nu avem acum… Dar știu că nu te va crede.

Avea dreptate. Niciodată nu ne credeau. Pentru ei, salariul lui Vlad era al lor. Eu eram doar „femeia care îl ține departe de familie”.

Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde banii erau puțini, dar dragostea multă. Părinții mei nu mi-au cerut niciodată nimic după ce am plecat la facultate la Iași. M-au susținut cum au putut și m-au învățat să fiu recunoscătoare pentru orice am. De aceea, comportamentul socrilor mei mă durea cu atât mai tare.

Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost chiar după nuntă. Nici nu apucasem să despachetăm toate cadourile, că soacra mea a venit cu lista de datorii: „Trebuie să ne ajuți cu ratele la bancă, Vlad! Tu ai serviciu bun acum!”

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Am zis că poate au nevoie de ajutor, că poate așa e la țară, să te sprijini pe copii. Dar lunile au trecut și cererile au devenit tot mai mari: bani pentru lemne, pentru medicamente, pentru nunta verișoarei din sat, pentru un televizor nou…

Într-o seară, după ce am trimis iar bani, l-am întrebat pe Vlad:

— Tu chiar crezi că o să se oprească vreodată?

A oftat adânc:

— Nu știu… Mi-e greu să le spun nu. Sunt părinții mei.

— Dar noi? Noi când contăm?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Au trecut anii și am început să simt că trăiesc într-o relație cu trei persoane: eu, Vlad și părinții lui. Orice plan făceam — vacanță, renovare, copil — trebuia să ținem cont dacă „rămâne ceva și pentru ai mei”.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Că vor înțelege că avem nevoie de bani pentru noi, pentru copilul nostru. Dar nu. În loc de felicitări, am primit un telefon:

— Să nu uitați de noi! Acum aveți salarii mari amândoi!

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit vinovată că aduc pe lume un copil într-o familie unde iubirea se măsoară în bani.

În ziua botezului fiului nostru, Radu, socrii mei au venit cu lista de cheltuieli: „Să ne dați banii pe drum și pe hainele noi!” Nici măcar nu s-au uitat la copil.

Într-o zi, după ce Vlad a primit o primă mare la serviciu și iar au sunat cerând bani pentru „o urgență”, am explodat:

— Vlad, eu nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Familia ta ne sufocă! De ce nu le spui odată că ajunge?

S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Dacă le spun nu… mă vor urî. Și eu nu pot trăi cu asta.

— Și eu? Eu pot trăi cu faptul că mă simt mereu pe locul doi?

A fost prima noapte când am dormit separat.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Merg la ai mei să vorbesc cu ei.”

A lipsit două zile. Două zile în care m-am gândit dacă vreau să rămân într-o familie unde generozitatea e doar obligație și iubirea doar pretext pentru cereri.

Când s-a întors, avea ochii roșii:

— Le-am spus tot. Că nu mai putem. Că avem nevoie de liniște și spațiu pentru familia noastră.

— Și?

— Mama a plâns și mi-a spus că sunt nerecunoscător. Tata a zis că dacă nu-i ajutăm acum, să nu mai mergem niciodată acasă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul pentru el. Dar și cum mi se ia o piatră de pe inimă.

Au trecut luni de atunci. Socrii mei nu ne-au mai sunat. Vlad e trist uneori, dar parcă respirăm alt aer în casă. Radu râde mai mult și eu simt că abia acum suntem o familie adevărată.

Uneori mă întreb: Oare cât de mult trebuie să dai până când familia încetează să fie familie și devine doar o povară? Unde tragem linia între iubire și sacrificiu fără sfârșit? Voi ce ați face în locul meu?