Când fiica mea a devenit o străină: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște copilul

— Irina, nu mai ești tu! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea geanta la piept, pregătită să plece din nou, fără să mă privească în ochi.

Aș fi vrut să nu ridic tonul, dar nu mai puteam. De luni bune, fiica mea părea o umbră. Nu mai râdea, nu mai povestea nimic, iar ochii ei, cândva vii și curioși, erau acum goi și reci. Totul a început după ce s-a măritat cu Vlad. La început părea fericită, dar încet-încet s-a retras din viața noastră. Nu mai venea acasă decât rar, iar când venea, era mereu grăbită, mereu cu telefonul la ureche, mereu cu un pretext să plece.

Într-o duminică, când am încercat să o opresc la masă, Vlad a sunat-o de trei ori în jumătate de oră. „Hai, Irina, nu mă lăsa să aștept!” i-a spus pe un ton care m-a făcut să-mi înghețe sângele în vene. Ea s-a ridicat imediat, fără să termine supa preferată pe care i-o făcusem special. Am simțit atunci că nu mai am nicio putere asupra vieții ei.

Am încercat să vorbesc cu ea. „Irina, ce se întâmplă? Ești bine? Vlad te tratează cum trebuie?”

Ea a zâmbit forțat: „Mamă, nu te mai băga. E bărbatul meu și știe el ce face.”

Nu era Irina mea. Fata care îmi povestea totul, care râdea cu mine la glumele proaste ale tatălui ei, care plângea la filmele vechi românești și care visa să devină medic. Acum era rece, distantă și mereu obosită.

Într-o zi am primit un telefon de la vecina lor din bloc. „Doamnă Maria, nu vreau să mă bag, dar am auzit țipete din apartamentul lor. Vlad țipa la Irina… și cred că a spart ceva.”

Mi s-a făcut rău. Am încercat să o sun pe Irina, dar nu mi-a răspuns. Am mers direct la ea acasă. Vlad mi-a deschis ușa cu un zâmbet fals: „Ce doriți?”

„Vreau să-mi văd fata!” am spus hotărâtă.

Irina a apărut în spatele lui, cu ochii roșii și obrajii umflați. „Mamă, te rog… pleacă.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat plângând pe scări, neputincioasă.

De atunci au trecut luni. Irina nu mai răspunde la telefon decât rar și atunci doar ca să-mi spună că e ocupată sau că Vlad nu vrea să fie deranjată. Tatăl ei încearcă să mă liniștească: „E adultă acum, trebuie să-și trăiască viața.” Dar eu simt că ceva e profund greșit.

Am început să caut ajutor pe internet. Am citit despre relațiile toxice, despre control psihologic și manipulare. Toate semnele erau acolo: izolare de familie și prieteni, schimbare bruscă de comportament, frică de partener.

Am încercat să vorbesc cu prietena ei cea mai bună, Alina. „Nu mai vorbește cu mine de când s-a măritat”, mi-a spus Alina tristă. „Vlad nu mă suportă.”

Într-o seară am primit un mesaj scurt de la Irina: „Mamă, îmi pare rău pentru tot.” Atât. Am simțit că mă sufoc. Am încercat să o sun imediat, dar telefonul era închis.

Am mers din nou la ea acasă. De data asta nu mi-a deschis nimeni. Vecina mi-a spus că i-a văzut plecând cu bagaje mari cu o zi înainte.

Am început să mă gândesc la toate momentele din copilăria ei: cum îi citeam povești înainte de culcare, cum îi bandajam genunchii juliți după ce cădea cu bicicleta, cum plângea când îi era frică de întuneric și venea la mine în pat. Acum nu mai pot face nimic pentru ea.

M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare? Poate nu i-am dat destulă libertate? Sau poate n-am știut să-i vorbesc despre pericolele unei relații toxice?

Sunt nopți în care visez că vine acasă și îmi spune tot ce a trăit. Alteori visez că nu o voi mai vedea niciodată.

Prietenii mă sfătuiesc să merg la poliție sau la un psiholog. Dar dacă o sperii și mai tare? Dacă Vlad devine violent?

Nu știu ce să fac. Mă simt prinsă între dorința de a-mi salva copilul și teama de a-i face rău fără să vreau.

Mă întreb: câte mame trec prin asta? Câte fiice sunt pierdute în relații toxice fără ca cineva să le poată ajuta?

Poate cineva să-mi spună ce ar trebui să fac? Sau trebuie doar să aștept și să sper că într-o zi va găsi puterea să se întoarcă acasă?

Oare dragostea de mamă e suficientă ca să-ți aduci copilul înapoi? Sau uneori trebuie să-l lași să se piardă ca să se regăsească singur?