Când fiica mea, Irina, a ales o altă familie: Povestea unei mame care se simte uitată

— Mamă, nu pot să vin de Paște anul ăsta. Mergem la părinții lui Vlad, așa am stabilit… Vocea Irinei răsuna stins în telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era pentru prima dată când nu urma să fim împreună de sărbători. Am rămas cu telefonul în mână, privind în gol spre perdeaua subțire care flutura în lumina slabă a după-amiezii. M-am întrebat: când a început să se îndepărteze de mine?

Irina a fost mereu sufletul meu. Am crescut-o singură după ce tatăl ei, Mihai, ne-a părăsit când ea avea doar șase ani. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic: am fost și mamă, și tată, și prietenă. Îmi amintesc cum venea acasă de la școală, își arunca ghiozdanul pe canapea și mă îmbrățișa strâns, spunându-mi: „Ești cea mai bună mamă din lume!”

Dar totul s-a schimbat când l-a cunoscut pe Vlad. Un băiat liniștit, dintr-o familie bună din Pitești. La început m-am bucurat pentru ea, dar pe măsură ce relația lor avansa, am început să simt că o pierd. Vlad era mereu prezent, iar părinții lui – doamna Mariana și domnul Ion – păreau să o adopte imediat pe Irina ca pe fiica lor. O invitau la mese festive, îi făceau cadouri scumpe, îi promiteau sprijin la fiecare pas.

— Mamă, Mariana m-a ajutat să-mi aleg rochia de mireasă! E atât de drăguță cu mine… mi-a spus Irina într-o zi, cu ochii strălucind de fericire.

Am zâmbit forțat, dar în sufletul meu simțeam un gol tot mai mare. De ce nu m-a întrebat pe mine? De ce nu a vrut să mergem împreună? Am încercat să-mi alung gândurile negre, spunându-mi că e normal ca lucrurile să se schimbe.

Nunta a fost fastuoasă, organizată la un restaurant elegant din oraș. Eu am stat la masa rudelor mai îndepărtate, iar părinții lui Vlad au fost în centrul atenției. Când Irina a aruncat buchetul, m-a privit doar o clipă, apoi s-a întors spre soacra ei și au râs împreună. M-am simțit invizibilă.

După nuntă, Irina s-a mutat la Pitești, aproape de socri. Îi sunam des la început, dar răspundea tot mai rar. „Sunt ocupată cu serviciul… avem musafiri… mergem la ai lui Vlad…” Mereu altceva. Într-o zi am prins curaj și i-am spus:

— Irina, mi-e dor de tine. Nu mai vii deloc acasă?

A oftat și mi-a răspuns:
— Mamă, aici e viața mea acum. Nu pot să fiu peste tot…

Am simțit că mă prăbușesc. Seara plângeam singură în bucătărie, cu pozele ei răspândite pe masă. Mă întrebam dacă am greșit undeva. Poate am fost prea posesivă? Poate i-am cerut prea mult? Sau poate pur și simplu a crescut și nu mai are nevoie de mine?

Într-o duminică am decis să merg neanunțată la Pitești. Am cumpărat un cozonac și câteva flori și am bătut la ușa lor. Mi-a deschis Vlad:
— Bună ziua, doamnă Elena… Irina nu e acasă acum, e la cumpărături cu mama mea.

Am rămas în prag, cu cozonacul în brațe și lacrimi în ochi.
— A… atunci poate revin altădată…

Când Irina m-a sunat seara, era grăbită:
— Mamă, trebuia să mă anunți! Am avut o zi plină… Data viitoare te rog să mă suni înainte.

Mi-am dat seama că nu mai sunt parte din viața ei. Eram doar o vizitatoare nepoftită.

Au trecut luni întregi fără să ne vedem. De Crăciun am primit un mesaj sec: „Sărbători fericite! Sănătate!” Atât. Niciun telefon, nicio vizită. Prietenele mele îmi spuneau:
— Las-o în pace, Elena! Așa sunt copiii azi… uită de părinți când își fac familii.

Dar eu nu puteam să accept asta. Într-o zi am primit vestea că Irina e însărcinată – de la o cunoștință comună! Nu de la ea… Am plâns toată noaptea. Cum putea să nu-mi spună mie prima? Cum putea să mă excludă din cel mai important moment al vieții ei?

Am încercat să vorbesc cu ea:
— Irina, te rog… vreau să fiu aproape de tine acum.
— Mamă, nu vreau să te superi, dar Mariana mă ajută cu tot ce am nevoie. E mai aproape și are experiență…

M-am simțit inutilă. Am început să mă izolez tot mai mult. Mergeam la piață doar ca să schimb două vorbe cu vânzătoarele bătrâne care mă cunoșteau din cartier. Acasă nu mai găteam decât pentru mine și nici televizorul nu-l mai porneam.

Într-o seară, după ce am văzut o poză cu Irina și soacra ei ținându-se de mână la ecografie – poză postată pe Facebook –, am izbucnit:
— De ce? De ce nu sunt eu acolo? Ce are Mariana și eu nu am?

Am sunat-o plângând:
— Irina, te rog… spune-mi dacă am greșit cu ceva!

A tăcut câteva secunde.
— Mamă… e greu de explicat. Nu vreau să te rănesc. Dar simt că mă sufoci uneori… Și Vlad vrea liniște acasă.

Atunci am înțeles: eram prea mult pentru ea. Sau poate prea puțin pentru noua ei viață.

Au trecut doi ani de atunci. Am văzut-o pe Irina doar de câteva ori – scurt, formal, ca între străini politicoși. Nepoțica mea a crescut fără ca eu să-i pot citi povești sau să-i fac prăjituri ca altor bunici din parc.

Uneori mă întreb dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă dragostea unei mame poate fi uitată atât de ușor când apare o altă familie în peisaj. Oare câte mame trăiesc aceeași durere tăcută ca mine?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar vă întreb: voi ce ați face dacă propriul copil v-ar uita pentru o altă familie? Cum ați reuși să mergeți mai departe fără să vă pierdeți speranța?