Când fiul meu m-a îndepărtat după nașterea fiicei sale: Povestea unei mame care a pierdut și a regăsit legătura cu copilul ei

— Vlad, nu mai vii pe la noi? Am făcut sarmale, știu că-ți plac… vocea mea tremura în receptor, încercând să ascund disperarea. Era a treia oară în luna aceea când îl sunam, iar răspunsul lui era mereu același: un oftat scurt, o scuză vagă și promisiunea că „poate săptămâna viitoare”.

De când s-a născut Ilinca, fetița lui și a Anei, parcă nu-l mai recunoșteam pe Vlad. Copilul meu vesel, care mă suna aproape zilnic și venea la masă duminica, dispăruse. În locul lui era un bărbat distant, grăbit, care părea să mă evite. La început am pus totul pe seama oboselii – știam cât de greu e cu un nou-născut. Dar lunile treceau și Vlad nu se schimba. Ba chiar devenea tot mai rece.

— Mamă, suntem ocupați… Ilinca plânge mult, Ana e obosită… Nu e momentul acum, îmi spunea de fiecare dată.

Mă uitam la pozele cu el mic, cu ochii aceia mari și zâmbetul ștrengar. Îmi aminteam cum îl țineam de mână în drum spre școală, cum îi citeam povești seara. Cum am rămas doar noi doi după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am făcut tot ce-am putut pentru el. Și acum… simțeam că-l pierd.

Într-o seară, după ce am plâns în tăcere la masa din bucătărie, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat fructe și câteva jucării pentru Ilinca și am bătut la ușa lor cu inima cât un purice.

Ana mi-a deschis ușa. Era palidă și avea cearcăne adânci. M-a privit ezitant.

— Bună seara… Vlad e acasă? am întrebat încet.

— Da, dar… nu știu dacă e momentul potrivit. Ilinca tocmai s-a culcat și Vlad… e cam obosit.

Am simțit un nod în gât. Totuși, Ana m-a poftit în sufragerie. Vlad stătea pe canapea, cu privirea pierdută în telefon. Când m-a văzut, a ridicat doar din sprâncene.

— Bună, mamă. Ce faci aici?

— Am venit să vă văd… Mi-era dor de voi. De tine, de Ilinca…

A urmat o liniște apăsătoare. Ana s-a retras în dormitor sub pretextul că trebuie să verifice copilul. Vlad a rămas cu mine, dar nu părea deloc bucuros.

— Vlad, ce se întâmplă? De ce mă eviți? Ce-am făcut?

A oftat adânc și s-a ridicat brusc.

— Mamă, nu vreau să discutăm acum…

— Dar când? De luni de zile încerc să vorbesc cu tine! Simt că nu mai fac parte din viața ta…

Vlad s-a întors spre mine cu ochii umezi.

— Poate pentru că mereu ai vrut să controlezi totul! Mereu ai știut tu mai bine ce trebuie să fac! Chiar și acum… Nu mă lași să fiu tată pentru copilul meu fără să te bagi!

Am simțit cum mi se taie respirația. Eu? Să controlez? Doar voiam să ajut…

— Vlad, eu doar am vrut să-ți fiu aproape! Să te ajut cum pot…

— Dar nu mă ajuți! Mă sufoci! Ana plânge după fiecare vizită a ta pentru că simte că nu face nimic bine! Tu îi corectezi orice gest! Și eu… mă simt ca un copil prost de fiecare dată când vii cu sfaturi și critici!

M-am prăbușit pe canapea. Nu-mi dădusem seama cât rău făcusem fără să vreau. Îmi aminteam fiecare moment când îi spuneam Anei că „pe vremea mea copiii nu plângeau atâta”, sau când îi arătam lui Vlad cum să țină fetița „ca lumea”. Crezusem că ajut… dar îi răneam.

Am plecat atunci fără să spun nimic. Am plâns toată noaptea. Zilele următoare am stat departe de telefon. M-am gândit la mama mea – cât de greu mi-a fost când mă critica mereu și nu mă lăsa să greșesc singură. Oare făceam același lucru cu fiul meu?

După o săptămână, Ana m-a sunat timid.

— Doamnă Maria… Vreau să știți că vă iubim și ne dorim să faceți parte din viața noastră. Dar avem nevoie să ne lăsați spațiu. Să fim și noi părinți în felul nostru…

Vocea ei era blândă, dar fermă. Am simțit rușine și recunoștință în același timp.

Am început să mă schimb. Să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Să accept că Vlad are dreptul să fie tată așa cum simte el, chiar dacă greșește uneori. Să o las pe Ana să fie mamă fără să-i dau lecții la fiecare pas.

Încet-încet, Vlad a început să mă caute din nou. M-a invitat la ziua Ilincăi și mi-a spus: „Mamă, mulțumesc că ne-ai lăsat spațiu. Acum chiar simt că suntem o familie.”

Uneori încă mă doare distanța care s-a creat între noi atunci. Dar am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă control sau sacrificiu dus la extrem, ci răbdare și respect pentru alegerile celuilalt.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine au pierdut legătura cu copiii lor din prea multă dragoste? Și câți copii au nevoie doar de acceptare ca să poată iubi la rândul lor?