Când fiul meu și nora s-au mutat lângă mine, am crezut că visul meu devine realitate – dar apoi am descoperit adevărata ei față

— Vlad, ai grijă să nu uiți să iei pâine când vii acasă, strig din bucătărie, cu vocea tremurândă de emoție. Încă nu-mi vine să cred că fiul meu și soția lui, Irina, s-au mutat în casa de lângă a mea, după atâția ani în care i-am văzut doar de sărbători. Îmi imaginam serile lungi de vară, când ne vom aduna toți la masă, râzând și povestind, așa cum făceam odinioară. Dar realitatea a venit ca un duș rece, iar visul meu s-a transformat într-un coșmar pe care nu l-am prevăzut.

Prima săptămână a fost ca o sărbătoare. Irina venea des la mine, cu zâmbetul pe buze, aducând prăjituri sau întrebând dacă am nevoie de ajutor. Vlad părea fericit, iar eu mă simțeam din nou mamă, utilă, parte din viața lor. Dar încet-încet, am început să observ mici schimbări. Irina nu mai venea la cafea, iar Vlad părea mereu grăbit, evitând să stea prea mult de vorbă. Într-o seară, am auzit certuri prin peretele subțire care ne despărțea. Vocea Irinei era tăioasă, iar Vlad încerca să o liniștească. Am simțit un nod în gât, dar am încercat să nu mă bag, spunându-mi că orice cuplu are probleme.

Într-o zi, am bătut la ușa lor cu o plăcintă caldă, așa cum făceam mereu. Irina mi-a deschis, dar privirea ei era rece, aproape ostilă. — Mulțumim, dar nu trebuia să vă deranjați, a spus, luând plăcinta fără să mă invite înăuntru. Am rămas în prag, simțindu-mă stingheră, ca un musafir nepoftit în propria familie. Vlad a apărut în spatele ei, dar nu a spus nimic, doar mi-a zâmbit forțat. Am plecat cu inima grea, întrebându-mă ce am făcut greșit.

Zilele au trecut, iar distanța dintre noi a crescut. Irina nu mai răspundea la telefon, iar Vlad mă vizita tot mai rar. Într-o seară, am auzit din nou certuri, de data asta mai aprinse. — Nu vreau să mai vină mama ta aici! Nu vezi că se bagă peste tot? a țipat Irina. — E mama mea, Irina, ce vrei să fac? a răspuns Vlad, cu vocea stinsă. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care am făcut totul pentru el, care am renunțat la visele mele ca să-i fie lui bine, eram acum o povară.

Am încercat să vorbesc cu Vlad, să-l întreb ce se întâmplă. — Mamă, Irina are nevoie de spațiu. Poate că ar trebui să ne vedem mai rar, mi-a spus, evitându-mi privirea. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am plâns toată noaptea, întrebându-mă unde am greșit. Oare am fost prea prezentă? Prea sufocantă? Sau poate Irina nu m-a plăcut niciodată cu adevărat?

Într-o zi, am văzut-o pe Irina în piață, vorbind cu o vecină. — Nu mai pot cu soacra asta, e peste tot, nu mă lasă să respir, spunea ea, fără să știe că o aud. M-am ascuns după tarabă, rușinată și rănită. Cum putea să spună așa ceva despre mine? Eu doar voiam să-i ajut, să fim o familie. Am plecat acasă cu ochii în lacrimi, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Am început să mă retrag, să nu mai bat la ușa lor, să nu mai sun. Vlad a observat schimbarea și a venit într-o seară la mine. — Mamă, ce s-a întâmplat? De ce nu mai vii pe la noi? Am încercat să-i spun ce simt, dar cuvintele mi-au rămas în gât. — Poate că e mai bine așa, Vlad. Nu vreau să vă deranjez, am spus, încercând să-mi ascund lacrimile. El m-a îmbrățișat, dar am simțit că nu mai e copilul meu de altădată. Între noi se ridicase un zid pe care nu știam cum să-l dărâm.

Într-o duminică, am decis să-i invit la masă, sperând că poate, măcar pentru o zi, vom fi din nou o familie. Irina a venit, dar a stat tot timpul cu telefonul în mână, răspunzând monosilabic la întrebări. Vlad încerca să destindă atmosfera, dar totul era forțat, artificial. La final, Irina s-a ridicat brusc. — Mulțumim pentru masă, dar trebuie să plecăm, avem treabă, a spus, trăgându-l pe Vlad după ea. Am rămas singură la masă, privind farfuriile goale și simțind că nu mai am loc în viața lor.

Au trecut luni de zile așa. Am început să mă îmbolnăvesc, să nu mai am chef de nimic. Vecinele mă întrebau ce s-a întâmplat, de ce nu mai vin copiii pe la mine. Nu știam ce să le răspund. Mă simțeam vinovată, de parcă eu aș fi distrus totul. Într-o seară, Vlad a venit singur. — Mamă, Irina vrea să ne mutăm în alt oraș. A primit o ofertă de muncă și crede că ne-ar prinde bine o schimbare. Am simțit că mi se prăbușește lumea. — Și tu ce vrei, Vlad? l-am întrebat, cu vocea tremurândă. — Nu știu, mamă. Vreau să fie bine, dar nu mai știu ce înseamnă asta, a spus el, privind în podea.

Au plecat peste o lună. Casa de lângă a mea a rămas goală, iar eu am rămas cu amintirile și cu întrebările fără răspuns. Mă plimb prin grădină și mă uit la fereastra lor, sperând că într-o zi se vor întoarce. Mă întreb dacă am greșit iubindu-i prea mult sau dacă, pur și simplu, așa e viața – copiii cresc, se îndepărtează, iar noi, părinții, rămânem cu dorul și cu speranța că, poate, într-o zi, vom fi din nou împreună.

Oare ce înseamnă să fii mamă când familia ta devine un străin? Unde am greșit și cum poți să repari ceva ce pare iremediabil? Poate voi, cei care citiți povestea mea, aveți un răspuns sau o poveste asemănătoare…