Când fiul se întoarce acasă: Casa care ne desparte

— Mamă, nu mai avem unde să mergem. Nu pot să-i spun Anei și copiilor să stea pe drumuri, doar pentru că… — vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi fugeau spre podea, evitând privirea mea.

Era o seară de toamnă, ploua mărunt, iar casa mirosea a ciorbă de legume și a frunze ude. Ion, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept, tăcut și încruntat. Eu mă sprijineam de chiuvetă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Nu-mi imaginam că după atâția ani de muncă, după ce am crescut copiii, după ce am tras amândoi să avem un colț al nostru, liniștea noastră va fi din nou spulberată.

Vlad, băiatul nostru cel mare, avea 34 de ani. După ce a terminat facultatea la București, s-a mutat cu Ana, soția lui, într-un apartament mic, la marginea orașului. Au venit pe lume gemenii, Ilinca și Radu, iar spațiul a devenit tot mai strâmt. Apoi, Vlad și-a pierdut locul de muncă, iar Ana, profesoară suplinitoare, abia reușea să acopere cheltuielile. Când ne-au sunat să ne spună că nu mai pot plăti chiria și că nu au unde să se ducă, am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i refuz? Cum să le spun că nu mai e loc pentru ei aici, în casa în care Vlad a crescut, în camera lui plină de postere vechi și cărți prăfuite?

— Vlad, nu e vorba că nu vă vrem aici, dar… — am început eu, cu voce joasă, dar Ion m-a întrerupt, apăsat:

— Dar cât timp? Cât timp crezi că putem trăi așa, toți grămadă? Noi nu mai suntem tineri, avem și noi nevoie de liniște. Nu mai suntem datori să vă creștem la nesfârșit!

Vlad a ridicat privirea, iar în ochii lui am văzut o furie mocnită, amestecată cu rușine. Ana, care stătea în prag cu copiii de mână, a oftat adânc. Ilinca, fetița lor, s-a agățat de piciorul meu și mi-a șoptit:

— Bunico, pot să mă joc cu pisica?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să le spun nu? Cum să le spun că nu mai e loc pentru ei, când eu însămi am crescut într-o casă mică, dar plină de dragoste?

Au trecut săptămâni. Casa s-a umplut de zgomote, de jucării împrăștiate, de certuri mărunte și reproșuri nerostite. Vlad și Ana se certau tot mai des, Ion bombănea în fiecare dimineață că nu mai găsește nimic la locul lui, iar eu încercam să țin totul sub control, să împac pe toată lumea. Dar nu mai eram stăpână pe nimic. Mă trezeam noaptea și mă întrebam: unde am greșit? De ce nu pot să fiu fericită că am familia aproape? De ce simt că mă sufoc în propria casă?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am auzit-o pe Ana plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Ana, pot să intru?

A deschis, cu ochii roșii și obrajii umezi.

— Îmi pare rău, mamă. Știu că vă e greu cu noi aici. Dar nu avem unde să mergem. Vlad e tot mai nervos, copiii simt tensiunea… Nu vreau să vă stric viața, dar nici nu pot să-mi las familia pe drumuri.

Am îmbrățișat-o, dar simțeam că nu pot să-i spun nimic care să aline cu adevărat. Și eu eram la fel de pierdută.

Ion, în schimb, nu mai avea răbdare. Într-o dimineață, la cafea, a izbucnit:

— Vlad, ai 34 de ani! Când ai de gând să-ți iei viața în mâini? Nu poți sta aici la nesfârșit! Eu nu mai pot, nu mai vreau să trăiesc așa!

Vlad a trântit cana pe masă, s-a ridicat și a ieșit fără să spună nimic. Ana a început să plângă, iar copiii s-au speriat. Eu am rămas nemișcată, cu inima cât un purice. Ce să fac? Să-mi apăr fiul sau să-i dau dreptate soțului?

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Vlad nu mai vorbea cu Ion, Ana se retrăgea tot mai mult, iar copiii simțeau totul. Într-o seară, Ilinca a venit la mine și mi-a spus:

— Bunico, de ce e tata supărat pe bunicu?

N-am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că uneori, dragostea nu e de ajuns? Că uneori, casa pe care o construiești cu atâta trudă devine un zid între tine și cei pe care îi iubești cel mai mult?

Am încercat să vorbesc cu Ion, să-l fac să înțeleagă. Dar el era de neclintit.

— Nu mai pot, Maria. Vreau liniște. Vreau să pot să citesc o carte fără să aud țipete, să pot să-mi beau cafeaua fără să mă împiedic de jucării. Am muncit o viață pentru casa asta, nu vreau să-mi trăiesc bătrânețea ca într-un azil!

L-am înțeles, dar nu puteam să-mi alung copilul. Mă simțeam prinsă între două lumi, între două iubiri care se respingeau una pe cealaltă.

Într-o zi, Vlad a venit la mine, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, am găsit ceva de muncă. Nu e cine știe ce, dar poate reușim să strângem bani să ne mutăm. Nu vreau să vă mai fiu povară. Dar să știi că doare. Doare să simți că nu mai ai loc în casa în care ai crescut.

L-am strâns în brațe, iar lacrimile mi-au curs pe obraz. Nu știam ce să-i spun. Nu știam dacă am făcut bine sau rău. Știam doar că, oricât de mare ar fi casa, uneori nu e loc destul pentru toate durerile și așteptările noastre.

Acum, când mă uit la pozele de pe perete, la chipurile noastre zâmbitoare, mă întreb: oare am greșit undeva? Oare se poate găsi vreodată un compromis, când fiecare simte că a pierdut ceva? Voi ce ați fi făcut în locul meu?