Când fiul soțului meu a venit să locuiască cu noi: Povestea unei familii amestecate, spusă cu sufletul la gură

— Nu vreau să stau aici! Nu mă interesează ce zici tu! Vlad a trântit ușa camerei de oasele casei noastre noi, iar eu am rămas în hol, cu mâinile strânse pe cana de ceai, tremurând. Era a treia zi de când fiul lui Radu se mutase la noi și deja simțeam că nu mai pot respira.

Mă numesc Irina și, până la 35 de ani, am crezut că știu ce înseamnă să fii adult. M-am măritat cu Radu după doi ani de relație, știind că are un fiu dintr-o căsnicie anterioară. Vlad locuia cu mama lui la Bacău și venea rar la București. Dar după nuntă, când fosta soție a lui Radu a plecat la muncă în Italia, Vlad a venit la noi. Nu m-a întrebat nimeni dacă sunt pregătită. Nici eu nu m-am întrebat.

Prima seară a fost un coșmar. Vlad a refuzat să mănânce cu noi la masă. S-a închis în camera pe care o pregătisem cu atâta grijă — lenjerie nouă, rafturi pentru cărți, un birou micuț. Am auzit cum vorbea la telefon cu prietenii lui: „Nu-mi place aici. E ca la pușcărie.”

Radu încerca să fie mediatorul perfect. „Irina, e greu pentru el. Dă-i timp.” Dar eu simțeam că nu mai am timp. Mă simțeam invadată în propria casă, străină în propria viață. Mă trezeam noaptea și ascultam dacă Vlad mai e acolo sau dacă a fugit pe furiș.

Într-o sâmbătă dimineață, l-am găsit pe Vlad în bucătărie, scotocind prin dulapuri. „Cauți ceva?” am întrebat încet.

„Nu găsesc cerealele mele. Mama îmi cumpără mereu Chocapic.”

Am simțit un nod în gât. „Pot să-ți iau azi când merg la cumpărături.”

A dat din umeri și a plecat fără să spună nimic. M-am simțit inutilă și invizibilă.

Seara, Radu a venit acasă obosit de la serviciu. „Trebuie să avem răbdare”, mi-a spus iar. Dar răbdarea mea era ca un elastic întins la maximum.

Au urmat săptămâni de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Vlad nu vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o zi, l-am auzit spunându-i tatălui lui: „Nu-mi place de Irina. De ce nu pot să stau doar cu tine?”

Am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji ca să nu-mi aud suspinele. M-am întrebat dacă am făcut o greșeală că m-am băgat într-o familie deja formată, dacă nu cumva meritam și eu liniște.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad nu s-a întors acasă la ora stabilită. Telefonul lui era închis. Radu a început să-l sune frenetic, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul de frică. Am ieșit pe stradă, cu umbrela tremurând în mâini, căutându-l printre blocuri.

L-am găsit într-un parc, pe o bancă udă, cu ochii roșii de plâns.

„Vlad… ce s-a întâmplat?”

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut cât de copil era încă.

„Mi-e dor de mama”, a spus încet.

M-am așezat lângă el fără să spun nimic. După câteva minute, i-am întins umbrela și am stat acolo, tăcuți, până s-a liniștit.

Din acea seară ceva s-a schimbat între noi. Nu brusc — nu există miracole în viața reală — dar încet-încet Vlad a început să accepte prezența mea. Am început să gătim împreună (deși prima dată am ars clătitele), să ne uităm la filme (el alegea mereu comedii proaste), să vorbim despre școală și prietenii lui.

Radu era fericit că ne apropiem, dar conflictele nu au dispărut complet. Vlad avea crize de furie când vorbea cu mama lui pe Skype și îi spunea cât îi e dor de ea. Eu mă simțeam vinovată că nu pot umple golul din sufletul lui.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre notele lui la matematică, Vlad mi-a spus: „Tu nu ești mama mea! Nu ai dreptul să-mi spui ce să fac!”

Am rămas fără replică. Am ieșit din cameră și am plâns iar — dar de data asta nu m-am ascuns.

Seara, Vlad a venit la mine în bucătărie.

„Îmi pare rău”, a spus încet. „Știu că nu e vina ta.”

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Pentru prima dată am simțit că suntem o familie — imperfectă, dar reală.

Au trecut luni de atunci. Vlad are încă zile proaste și încă mă rănește uneori cu vorbele lui tăioase. Dar avem și zile bune: râdem împreună, gătim împreună, uneori chiar mă întreabă ce cred despre o fată care-i place la școală.

Nu știu dacă voi fi vreodată mama lui adevărată — poate nici nu trebuie să fiu. Dar știu că suntem împreună în aceeași barcă și încercăm să nu ne scufundăm.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim în familii amestecate și ne simțim străini în propria casă? Cum reușim să ne găsim locul fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi cum ați face față?