Când i-am cerut soțului meu să o ajute pe „mama ta”, a izbucnit în lacrimi și a plecat din casa noastră

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, am spus printre dinți, cu ochii umezi, în timp ce Viorica, soacra mea, stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate și privirea rece. Copiii mei, Ilinca și Vlad, se jucau în camera lor, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. Radu, soțul meu, încerca să facă pe mediatorul, dar era evident că nu știa de partea cui să fie.

— Ce vrei să spui, Maria? a întrebat el, evitând să se uite la mine sau la mama lui.

— Vreau să spun că nu pot să fiu mereu cea care cedează. Că nu pot să mă simt oaspete în propria mea casă, doar pentru că „mama ta” nu mă acceptă pe mine și pe copiii mei. Am accentuat cuvintele „mama ta” fără să-mi dau seama, dar era prea târziu. Viorica s-a ridicat brusc, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Așa mă vezi? Ca pe o străină? a izbucnit ea, vocea tremurându-i. După tot ce am făcut pentru voi?

M-am uitat la ea, încercând să-mi stăpânesc furia. În ultimele luni, de când ne mutasem împreună, Viorica nu pierduse nicio ocazie să-mi arate că nu sunt „de-a lor”. Îmi critica mâncarea, felul în care îmi cresc copiii, chiar și modul în care îi vorbesc lui Radu. Iar Radu… Radu era prins la mijloc, incapabil să-i spună mamei sale să-și vadă de treabă.

— Nu e vorba doar despre tine, Viorica. E vorba despre noi toți. Despre cum ne simțim aici. Copiii mei nu sunt invizibili, iar eu nu sunt doar „nevasta lui Radu”.

Viorica a început să plângă în hohote, s-a întors și a ieșit pe ușă, trântind-o cu putere. Radu a rămas nemișcat, cu privirea pierdută.

— Maria, de ce ai spus „mama ta”? Știi cât de mult ține la noi…

— La noi? Sau la tine? Pentru că eu nu simt asta, Radu. Și nici copiii mei. Ilinca m-a întrebat aseară de ce bunica nu o îmbrățișează niciodată. Vlad a început să se teamă să vină în bucătărie când e ea acolo. Nu vezi ce se întâmplă?

Radu a oftat, s-a așezat pe scaun și și-a trecut mâinile prin păr.

— E greu pentru ea, Maria. Și pentru mine. Sunt singurul ei copil. După ce a murit tata, am rămas doar noi doi. Așa a fost mereu. Acum, totul s-a schimbat prea repede pentru ea.

— Și pentru mine s-a schimbat totul! am ridicat vocea. Am venit aici cu speranța că vom fi o familie. Dar nu pot să fiu singura care încearcă. Nu pot să-mi văd copiii suferind doar pentru că nu sunt „ai tăi”.

În seara aceea, Viorica nu s-a mai întors. Am stat cu Radu la masă, în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Copiii au simțit tensiunea și au mâncat fără să scoată un cuvânt. După ce i-am culcat, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi, am găsit-o pe Viorica în fața blocului, pe o bancă, cu ochii roșii de plâns. M-am apropiat încet, fără să știu ce să-i spun. S-a uitat la mine cu o privire obosită.

— Maria, nu vreau să vă stric viața. Dar nu pot să mă prefac că nu mă doare. Că nu simt că mi-am pierdut fiul.

— Nu l-ați pierdut, doamnă Viorica. Dar nici eu nu vreau să-mi pierd copiii. Nu vreau să-i văd crescând cu sentimentul că nu sunt doriți aici.

A oftat și a privit în jos.

— Poate că nu sunt pregătită să fiu bunică pentru copiii altcuiva. Poate că nu pot să văd altă femeie având grijă de Radu. Poate că… sunt prea egoistă.

— Nu e vorba de egoism, ci de frică. Și eu mi-e frică. Dar dacă nu încercăm să ne apropiem, vom pierde cu toții. Eu, copiii, Radu… și dumneavoastră.

A tăcut mult timp, apoi s-a ridicat încet.

— O să încerc, Maria. Dar să nu-mi ceri să fiu altcineva decât sunt.

Am dat din cap, cu lacrimi în ochi. Nu era o promisiune, dar era un început. În săptămânile care au urmat, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Viorica era încă distantă, dar uneori o surprindeam privindu-i pe Ilinca și Vlad cu o urmă de blândețe. Radu a început să petreacă mai mult timp cu copiii mei, să-i ajute la teme, să-i ducă în parc. Încet, încet, am început să simt că nu mai suntem doar două familii sub același acoperiș.

Dar rana rămânea. Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu m-a luat de mână.

— Crezi că o să fim vreodată cu adevărat o familie?

L-am privit în ochi, cu teamă și speranță.

— Nu știu, Radu. Dar știu că nu putem reuși dacă nu încercăm cu toții. Și dacă nu ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu trecutul nostru.

Mă întreb uneori: cât de mult putem cere de la ceilalți? Cât de mult putem ierta și accepta, fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu că nu vreau să renunț la familia mea, oricât de imperfectă ar fi ea. Voi ce ați face în locul meu?