Când inima se rupe: Noaptea în care am rămas singură cu fiica mea

— Nu mai pot, Ana. Trebuie să iau o pauză. Te rog, du-te la ai tăi cu Maria. Am nevoie să fiu singur.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu deja obosit. Era trecut de miezul nopții, iar Maria, fetița noastră de doar trei săptămâni, plângea neîncetat. Încercam să o liniștesc, legănând-o pe brațe, dar tremuram toată. Radu stătea în pragul ușii, cu ochii roșii și fața trasă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. M-am uitat la el, sperând să găsesc o urmă de blândețe, dar tot ce am văzut a fost un zid rece.

— Radu, nu pot să plec acum… E târziu, Maria are febră, nu știu dacă e bine…

— Ana, te rog! Nu mai rezist! Simt că mă sufoc aici! Du-te la ai tăi, doar pentru câteva zile…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Maria, care plângea și mai tare, apoi la valiza pe care Radu deja o pregătise pe furiș. Am înțeles că nu aveam de ales. Am luat copilul în brațe și am ieșit în noaptea rece, cu pași mici și nesiguri. Pe drum spre casa părinților mei din cartierul Titan, am plâns în tăcere, încercând să nu o trezesc pe Maria.

Mama m-a întâmpinat la ușă cu ochii larg deschiși de spaimă.

— Ana, ce s-a întâmplat? De ce ai venit la ora asta?

— Nu pot vorbi acum, mamă… Te rog, ajută-mă cu Maria.

M-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Tata a venit din dormitor, somnoros și nedumerit. Mama a luat-o pe Maria și a început să o legene încet.

— Ce s-a întâmplat între tine și Radu? — a întrebat tata cu voce joasă.

— Nu știu… Cred că nu mai poate… Poate nici eu nu mai pot…

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând respirația grea a Mariei și gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat în ultimele luni. Sarcina a fost grea, nașterea și mai grea. Radu s-a schimbat după ce am venit acasă cu Maria. Era mereu nervos, absent, nu mă ajuta deloc. Eu eram epuizată, dar încercam să fiu puternică pentru copil.

A doua zi dimineață, mama mi-a adus cafeaua la pat.

— Ana, trebuie să vorbești cu el. Nu poți fugi de probleme.

— Nu fug… El m-a dat afară din casă!

— Poate are nevoie de timp să se obișnuiască… Știi cum sunt bărbații. Tata tău a fost la fel când te-ai născut tu.

Am simțit cum mă sufoc de furie.

— De ce trebuie mereu noi să fim cele care rabdă? De ce trebuie să acceptăm orice?

Mama a oftat și a plecat fără să răspundă. M-am ridicat din pat și am mers la Maria. Dormea liniștită în pătuțul meu vechi din copilărie. Am început să plâng din nou. M-am simțit mică și neputincioasă.

Au trecut trei zile fără niciun semn de la Radu. Îl sunam și nu răspundea. Trimiteam mesaje scurte: „Cum ești? Ai nevoie de ceva?” — nimic. Tata încerca să mă liniștească:

— Lasă-l să-și vină în fire. O să vezi că revine el.

Dar eu simțeam că ceva s-a rupt definitiv între noi. Într-o seară, când Maria plângea neconsolată din cauza colicilor, am izbucnit:

— De ce trebuie să trec singură prin toate astea? Unde e tatăl ei? Unde e omul pe care l-am iubit?

Mama m-a îmbrățișat strâns.

— Ana, uneori viața ne pune la încercare ca să ne arate cât suntem de puternice.

Am început să mă gândesc serios dacă vreau să mă întorc acasă la Radu sau dacă ar trebui să rămân la părinți până când îmi găsesc un drum nou. În fiecare zi mă uitam la Maria și îmi promiteam că nu o voi lăsa niciodată singură, indiferent cât de greu mi-ar fi.

După o săptămână, Radu m-a sunat într-un final.

— Ana… Putem vorbi?

Vocea lui era stinsă, aproape străină.

— Ce vrei să spui?

— Nu știu dacă mai pot… Nu știu dacă sunt făcut pentru asta… Pentru familie…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Și eu? Și Maria? Ce facem noi?

— Poate e mai bine să stăm separați o vreme…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am simțit că tot universul meu s-a prăbușit într-o clipă. În acea noapte am stat lângă Maria și i-am promis că voi fi acolo pentru ea orice ar fi.

Au trecut luni de zile până când am reușit să accept că familia mea nu va mai fi niciodată la fel. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu alte mame singure din parc, să-mi caut un job part-time ca să pot avea grijă de noi două. Tata mă ajuta cu bani când aveam nevoie, mama venea zilnic să stea cu Maria cât mergeam la interviuri.

Într-o zi, după ce am primit primul salariu, am cumpărat o prăjitură mică și am mers acasă la părinți cu Maria în brațe.

— Uite, mami! Azi e prima zi din restul vieții noastre!

Maria a zâmbit larg și mi-a întins mânuțele spre față. În acel moment am știut că orice ar fi, nu sunt singură.

Mă întreb adesea: câte femei trec prin asta și nu au curajul să spună nimic? Câte dintre noi ne pierdem pe drum pentru că ni se spune mereu „rabdă”? Oare ce înseamnă cu adevărat să fii familie?