Când lacrimile devin putere: Lupta mea pentru respect în căsnicie cu Marian

— Nu mai pot, Marian! Nu mai pot să trăiesc așa! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el nici măcar nu ridica privirea din telefon. Era a treia zi la rând când venea acasă târziu, fără să spună un cuvânt, fără să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă Maria, fetița noastră de doar șase luni, plânsese toată ziua. În bucătărie mirosea a ciorbă reîncălzită, iar pe masa de lemn, lângă farfuria lui neatinsă, se adunaseră lacrimile mele.

Nu a răspuns. A oftat, a apăsat pe ecranul telefonului și a ieșit din cameră. Am rămas singură, cu Maria dormind în pătuțul ei, iar liniștea aceea grea m-a apăsat ca o piatră pe piept. M-am întrebat atunci, pentru a mia oară, cum am ajuns aici. Cum am ajuns să fiu doar o umbră în propria mea casă, să nu mai am curaj să cer nici măcar un gest de afecțiune, să mă simt vinovată pentru fiecare lacrimă pe care o vărsam.

Când l-am cunoscut pe Marian, eram tânără și plină de speranță. Aveam 24 de ani, tocmai terminasem facultatea de Litere la Iași și visam să devin profesoară. El era cu cinci ani mai mare, lucra la o firmă de construcții și părea genul de bărbat care știe ce vrea. M-a cucerit cu zâmbetul lui larg și promisiunile de viitor. „Cu mine n-o să-ți lipsească nimic”, îmi spunea. Și am crezut. Am crezut că dragostea lui va fi scutul meu, că împreună vom construi o familie fericită.

La început, totul părea perfect. Ne-am mutat într-un apartament mic, dar cochet, la marginea orașului. Sâmbăta mergeam la piață, duminica ne plimbam prin parc, iar serile le petreceam povestind despre planurile noastre. Dar, încet-încet, Marian a început să se schimbe. A devenit tot mai distant, tot mai preocupat de muncă, de prieteni, de orice altceva în afară de mine. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu răceală sau, mai rău, cu reproșuri.

— Nu vezi că sunt obosit? Lasă-mă în pace cu prostiile tale! — îmi spunea de fiecare dată când încercam să vorbim despre noi.

Am început să mă îndoiesc de mine. Poate că nu sunt suficient de bună, poate că nu arăt destul de bine, poate că nu sunt o soție cum și-ar dori el. M-am străduit să fiu perfectă: să gătesc, să fac curat, să nu-l deranjez cu problemele mele. Dar nimic nu era suficient.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Marian părea fericit la început, dar pe măsură ce sarcina avansa, el devenea tot mai absent. Nu m-a însoțit la niciun control, nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. În ziua în care am născut, a venit la spital abia seara, după ce l-au sunat părinții mei. A privit-o pe Maria cu o privire rece, ca și cum ar fi fost un străin.

Primele luni cu un copil mic au fost un coșmar. Maria plângea mult, eu nu dormeam aproape deloc, iar Marian nu mă ajuta cu nimic. „E treaba ta, tu ai vrut copil”, mi-a spus într-o noapte, când l-am rugat să o țină în brațe măcar cinci minute. Am simțit atunci că mă prăbușesc. Mama mea venea uneori să mă ajute, dar nu voiam să-i spun cât de rău îmi este. Mi-era rușine. Mi-era teamă că o să mă judece, că o să-mi spună că așa sunt bărbații, că trebuie să rabd.

Într-o zi, după ce Maria a făcut febră mare și am stat cu ea la spital, Marian nici măcar nu m-a sunat să mă întrebe ce face. Când am ajuns acasă, l-am găsit pe canapea, uitându-se la televizor. Am izbucnit în plâns. „De ce nu-ți pasă? De ce nu mă ajuți? De ce nu mă vezi?” El a ridicat din umeri și a ieșit din cameră, lăsându-mă să-mi plâng neputința.

Au trecut luni, apoi ani. Maria a crescut, iar eu am devenit tot mai invizibilă. Prietenele mele s-au îndepărtat, nu mai aveam timp sau energie să ies cu ele. La serviciu am revenit doar ca să am o scuză să plec de acasă, dar și acolo eram mereu obosită, mereu cu gândul la copil. Marian nu s-a schimbat. Ba chiar, uneori, îmi reproșa că nu sunt destul de veselă, că nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit. „Te-ai schimbat, Livia. Nu mai ești tu. Nu mai știi să zâmbești.”

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am stat pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă viața mea chiar asta trebuie să fie. Dacă merit să fiu iubită, să fiu respectată. Dacă nu cumva, undeva, am greșit eu. Și atunci, pentru prima dată, am simțit o revoltă mocnită. Nu, nu eu am greșit. Nu eu trebuie să mă schimb. Am început să citesc, să caut povești ale altor femei care au trecut prin ce trec eu. Am descoperit că nu sunt singură. Că multe femei din România trăiesc în tăcere, de frica judecății, de frica singurătății, de frica de a nu fi crezute.

Am început să vorbesc cu mama, cu o prietenă veche, cu o colegă de la serviciu. Le-am spus ce simt, ce trăiesc. Am plâns împreună, ne-am încurajat. Am început să merg la consiliere, să învăț să mă iubesc din nou. Marian nu a înțeles niciodată. „Ai înnebunit, Livia? Ce-ți trebuie ție psiholog? Ești slabă, de-aia nu poți să reziști!” Dar eu nu mai eram slabă. Lacrimile mele nu mai erau semn de slăbiciune, ci de putere. Pentru că, în fiecare zi, am ales să nu mai tac.

Astăzi, după opt ani de căsnicie, am decis să plec. Să-mi iau copilul și să încep o viață nouă. Nu știu ce va fi, nu știu dacă voi reuși, dar știu că merit mai mult. Că merit să fiu văzută, auzită, iubită. Și dacă povestea mea ajută măcar o femeie să aibă curaj să vorbească, atunci toate lacrimile mele nu au fost în zadar.

Oare câte dintre noi mai trăim în tăcere, de frica judecății? Oare nu merităm cu toate să fim respectate și iubite, nu doar tolerate?