Când liniștea doare mai tare decât orice ceartă

— E cineva, Ana. Mă mut la ea.

Cuvintele lui Doru au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o dimineață de martie. Stătea la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești de cafea pe care nu o bea niciodată până la capăt. M-am uitat la el, încercând să găsesc pe chipul lui vreo urmă de regret sau de vină. Nu era nimic. Doar o liniște apăsătoare, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

— Cum adică… e cineva? am bâiguit eu, simțind cum mi se taie picioarele.

— Nu mai merge, Ana. Am încercat. Dar nu mai pot. Ea… ea mă face să mă simt viu din nou.

Aveam patruzeci și șase de ani. Copiii noștri, Raluca și Vlad, erau deja la casele lor. Casa era prea mare și prea tăcută, dar mă obișnuisem cu asta. Ce nu credeam că o să se întâmple vreodată era să rămân singură după douăzeci de ani de căsnicie. Fără scandaluri, fără certuri mari. Doar tăcere și o ușă trântită într-o zi de primăvară.

Primele săptămâni au trecut ca prin ceață. Mergeam la serviciu la bibliotecă, zâmbeam politicos colegelor mele — Mariana și Geta — și răspundeam la întrebări cu jumătate de gură. Seara mă întorceam acasă și mă uitam la masa goală din bucătărie, unde încă mai rămânea o cană nespălată, ca o amintire a vieții pe care o pierdusem.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Ana, nu vrei să vii la noi la țară câteva zile? Să te mai liniștești…

— Nu pot, mamă. Am treabă la serviciu.

Dar adevărul era că nu voiam să plec nicăieri. Îmi era teamă că dacă plec, când mă întorc n-o să mai găsesc nimic din mine.

Într-o duminică după-amiază, Raluca a venit pe neașteptate.

— Mamă, trebuie să ieși din casă! Nu poți să stai așa, să te usuci aici!

— Lasă-mă, Raluca. O să-mi treacă.

— Nu-ți va trece dacă nu faci nimic! Tata… tata nu merită lacrimile tale!

Am izbucnit în plâns atunci, pentru prima dată de când plecase Doru. Raluca m-a strâns în brațe și am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.

Au trecut luni. Am început să merg la plimbări lungi prin parc, să citesc din nou romane pe care le abandonasem de ani buni. Geta m-a invitat la un curs de pictură pentru adulți și, spre surprinderea mea, mi-a plăcut. Am cunoscut acolo oameni noi: pe Ilie, un bărbat blând care își pierduse soția cu doi ani în urmă; pe Camelia, divorțată și ea după douăzeci și cinci de ani de căsnicie.

Într-o zi, când credeam că rana începe să se vindece, Doru a apărut din nou la ușa mea.

— Ana… putem să vorbim?

L-am privit lung. Era mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Ce vrei?

— Am greșit. Ea… voia iubire, eu voiam liniște. Dar liniștea aia pe care o aveam cu tine… nu am găsit-o nicăieri.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la toate serile în care stătusem unul lângă altul fără să spunem nimic, dar știind că suntem acolo împreună. La mesele de duminică în familie, la vacanțele petrecute cu copiii la mare.

— Doru… nu poți să vii și să pleci după cum ai chef. Eu am suferit destul.

A tăcut o vreme.

— Știu. Dar vreau să încercăm din nou. Dacă vrei și tu…

Am simțit furie, tristețe și o urmă de speranță care mă speria mai tare decât orice altceva. L-am rugat să plece și i-am spus că am nevoie de timp să mă gândesc.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la poze vechi: nunta noastră în ’98, Raluca micuță cu codițe, Vlad alergând prin curte cu mingea. Am plâns iar — dar lacrimile erau altfel acum: nu mai erau doar pentru ce pierdusem, ci și pentru ce aș putea pierde dacă l-aș primi înapoi.

A doua zi am sunat-o pe Camelia:

— Tu ce-ai face dacă fostul tău ar vrea să se întoarcă?

A râs amar:

— L-aș întreba dacă știe ce vrea cu adevărat sau doar îi e frică de singurătate.

M-am gândit mult la asta. Doru voia liniște — dar liniștea nu e totuna cu iubirea. Poate că nici eu nu știam ce vreau cu adevărat: să fiu din nou cu el sau doar să scap de golul din suflet?

Au trecut zilele și Doru a continuat să mă caute. Copiii au aflat și ei și fiecare avea alt sfat: Raluca îmi spunea să-l iert dacă simt că pot; Vlad era categoric — „Odată trădată încrederea, nu mai e cale de întoarcere.”

Într-o seară m-am întâlnit cu Ilie la cafenea. Mi-a povestit despre soția lui și despre cum a învățat să trăiască singur:

— Ana, uneori liniștea e bună doar dacă e împărțită cu cineva care știe s-o prețuiască.

M-am uitat pe geam la oamenii grăbiți pe stradă și mi-am dat seama că viața merge înainte oricum ai da-o. Poate că nu există răspunsuri corecte sau greșite — doar alegeri pe care trebuie să le facem singuri.

Într-un final i-am spus lui Doru că nu pot să-l primesc înapoi acum. Poate niciodată. Am nevoie să mă regăsesc pe mine înainte de a încerca să reconstruiesc ceva ce s-a rupt atât de ușor.

Acum, când stau singură în bucătăria mea luminată de soarele dimineții, mă întreb: oare câți dintre noi confundăm liniștea cu fericirea? Și câți avem curajul să alegem singurătatea sinceră în locul unei liniști mincinoase?