Când lumea mea s-a prăbușit la 7:15 dimineața

— Plec, Maria. Nu mai pot.

Cuvintele lui Sorin au căzut ca un ciocan peste liniștea dimineții. Era 7:15, iar eu încă nu-mi terminasem cafeaua. Am ieșit din dormitor cu inima bătându-mi nebunește, simțind că ceva nu e în regulă. L-am văzut în hol, cu geaca pe el și valiza lângă ușă. M-am agățat instinctiv de tocul ușii, ca și cum aș fi putut opri timpul.

— Ce faci? Unde te duci? am întrebat, vocea tremurându-mi.

Sorin nu s-a uitat la mine. S-a aplecat să-și lege șireturile, apoi a ridicat privirea, dar ochii lui erau goi, reci — ochii unui străin.

— La Irina. Nu mai pot să trăiesc așa. Îmi pare rău.

Irina. Numele ei mi-a tăiat respirația. O știam de ani buni, venea la noi la masă de Crăciun, râdea cu copiii noștri, îi aducea flori mamei mele când era bolnavă. Cum de nu am văzut nimic? Cum de am fost atât de oarbă?

— Tu glumești, nu? Sorin, nu poți să faci asta după atâția ani… Avem o viață împreună! Copiii… — vocea mi s-a frânt.

— Copiii sunt mari, Maria. Nu mai ești fericită nici tu. Știi bine asta.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Tot ce construiam de 27 de ani — mesele de duminică, vacanțele la munte, certurile și împăcările — s-au transformat într-o ceață groasă care mă sufoca. Am vrut să țip, să-l opresc, dar nu am putut decât să-l privesc cum închide ușa în urma lui.

Am rămas singură în hol, cu cafeaua rece în mână și cu un gol imens în suflet. M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil. Nu pentru el, ci pentru mine — pentru femeia care nu mai știa cine este fără bărbatul de lângă ea.

Au urmat zilele acelea lungi și grele în care nu voiam să mă ridic din pat. Fiica mea, Ana, a venit într-o seară și m-a găsit cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, trebuie să mănânci ceva. Nu poți să te lași așa…

— Ana, tu știai? Ai simțit ceva?

A dat din cap tristă.

— Am văzut cum se uitau unul la altul la petrecerea de Revelion… Dar am crezut că mi se pare. N-am vrut să te rănesc.

M-am simțit trădată nu doar de Sorin, ci și de toți cei din jurul meu care poate au văzut și au tăcut. M-am întrebat dacă am fost vreodată cu adevărat iubită sau doar tolerată din obișnuință.

Sora mea, Camelia, a venit a doua zi cu o pungă plină de gogoși calde.

— Maria, nu ești prima femeie părăsită din lume! Ridică-te! Fii demnă! Nu-i lăsa să te vadă slabă!

Dar eu nu voiam să fiu demnă. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta și să-l aud pe Sorin spunând că totul a fost o greșeală.

Au trecut săptămâni până când am reușit să ies din casă fără să mă tem că mă voi întâlni cu Irina pe stradă sau că vecinii vor șușoti pe la colțuri despre „săraca Maria”. La supermarket, am evitat privirea vânzătoarei care mă cunoștea de ani buni.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Sorin: „Putem vorbi?”. Mi-a tremurat mâna pe telefon. L-am sunat și ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru.

— Maria, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. N-am vrut să te rănesc…

— Atunci de ce ai făcut-o? De ce cu ea? De ce așa?

A oftat adânc.

— M-am simțit mort în ultimii ani. Irina m-a făcut să simt din nou că trăiesc…

M-am ridicat brusc.

— Și eu? Eu ce am fost pentru tine? O mobilă veche?

Nu mi-a răspuns. Am ieșit din cafenea cu lacrimile șiroind pe obraji și cu o furie nouă în piept: furia femeii care a dat totul și a primit nimic la schimb.

În lunile care au urmat, am început să mă regăsesc încet-încet. Am mers la psiholog — doamna Lidia m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri.

— Maria, nu ești definită de relația ta cu Sorin. Ești o femeie întreagă și fără el.

Am început să pictez din nou, ceva ce nu mai făcusem din tinerețe. Am ieșit la teatru cu prietenele mele vechi — Dana și Viorica — și am râs pentru prima dată după mult timp.

Dar rana trădării încă mă ardea. Într-o zi, am văzut-o pe Irina la piață. S-a apropiat timid:

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat…

Am privit-o în ochi și am simțit că nu mai pot urî. Poate că vina nu era doar a ei sau a lui Sorin; poate că toți purtăm o parte din responsabilitate când o relație moare încet.

Acum, după un an, încă mă doare uneori când văd cupluri fericite pe stradă sau când aud râsul copiilor mei vorbind cu tatăl lor la telefon. Dar am învățat să trăiesc cu durerea și să-mi dau voie să sper din nou.

Mă întreb uneori: oare putem ierta cu adevărat trădarea? Sau doar învățăm să trăim cu ea? Voi ce credeți?