Când m-am întors acasă, Motanul nu mai era — povestea unui băiat din București care a ales dragostea pentru pisica lui în locul unei relații toxice

— Unde e Felix?! am strigat, trântind ușa apartamentului de la etajul patru, cu respirația tăiată după urcarea grăbită pe scări. În sufragerie, Irina stătea pe canapea, cu telefonul în mână, privindu-mă cu o răceală care mă durea mai tare decât orice ceartă.

— Nu știu, Radu, poate a ieșit pe hol, a zis ea, fără să-și ridice ochii din ecran.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Felix nu ieșea niciodată, era fricos, iar eu aveam grijă să nu deschid ușa fără să-l văd. Am început să-l caut disperat prin fiecare cameră, sub pat, în dulap, chiar și în baie. Nimic. Am ieșit pe palier, am coborât scările, am strigat la vecini. Nimeni nu-l văzuse.

M-am întors în apartament, cu mâinile tremurânde. Irina se uita la mine ca la un copil care face o criză pentru o jucărie pierdută.

— E doar o pisică, Radu. Poate ar trebui să te gândești mai mult la noi doi, nu la el, a spus ea, cu vocea tăioasă.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum se rupe ceva în mine. Felix era tot ce aveam mai drag de când mă mutasem singur, după ce părinții m-au ajutat să-mi iau apartamentul ăsta mic din București. Lucram ca programator, viața mea era liniștită, aproape monotonă, dar Felix îmi ținea de urât. Irina apăruse în viața mea la scurt timp după ce m-am mutat. Era frumoasă, inteligentă, dar avea o fire impulsivă, geloasă, posesivă. La început, am crezut că e pasiune, dar cu timpul, am început să mă simt sufocat.

— Irina, tu ai deschis ușa azi? l-am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Poate. Am ieșit să iau un pachet de țigări. Ce, acum e vina mea că ai tău motan a fugit?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când Irina făcea gesturi impulsive. De multe ori, îmi reproșa că acord prea multă atenție lui Felix, că nu-i dau ei destulă importanță. Dar niciodată nu crezusem că ar putea fi atât de indiferentă.

Am ieșit din nou pe stradă, am lipit afișe cu poza lui Felix, am întrebat la magazinele din zonă, am postat pe grupurile de Facebook. Noaptea, nu am putut dormi. Irina a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras instinctiv. Simțeam că între noi s-a creat o prăpastie.

A doua zi, la birou, nu mă puteam concentra. Colegul meu, Vlad, m-a întrebat ce am pățit. I-am povestit totul, iar el m-a privit cu o compasiune sinceră.

— Radu, poate ar trebui să te gândești dacă relația asta chiar te face fericit. Nu e normal să te simți vinovat pentru că iubești un animal, mi-a spus el.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Irina mă aștepta cu o atitudine defensivă.

— Ai de gând să mai faci atâta caz pentru o pisică? Eu sunt aici, nu el!

— Irina, nu e vorba doar de Felix. E vorba de cum mă simt eu în relația asta. Mă simt vinovat pentru că iubesc ceva ce tu nu poți înțelege. Mă simt singur, chiar și când ești lângă mine.

A izbucnit în plâns, acuzându-mă că nu o apreciez, că nu știu să iubesc. Am încercat să-i explic, dar era ca și cum vorbeam cu un zid. În noaptea aceea, am dormit pe canapea.

Trei zile am căutat disperat, fără niciun rezultat. Irina devenea tot mai iritată, mă acuza că o ignor, că nu-mi pasă de ea. Într-o dimineață, am găsit-o făcându-și bagajele.

— Plec la mama. Poate așa îți dai seama ce vrei cu adevărat, mi-a spus, trântind ușa după ea.

Am rămas singur, cu apartamentul gol și liniștea apăsătoare. Am plâns, nu doar pentru Felix, ci și pentru tot ce pierdusem din mine în acea relație.

După o săptămână, am primit un telefon de la o doamnă din blocul vecin. Felix fusese găsit în subsol, speriat, dar viu. Am alergat cât am putut de repede, l-am luat în brațe și am simțit că inima mea se întoarce la loc.

În seara aceea, am stat cu Felix în brațe, privind pe geam luminile orașului. Am realizat că liniștea mea, oricât de greu ar fi uneori, e mai prețioasă decât orice relație care mă face să mă pierd pe mine.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: de ce ne e atât de greu să alegem ceea ce ne face cu adevărat fericiți? Oare câți dintre noi rămânem în relații doar de frica singurătății, uitând să ne ascultăm inima? Voi ce ați fi făcut în locul meu?