Când mama soacră a ales pe altcineva: Povestea unei familii încercate de nedreptate

— Radu, te rog, nu mă lăsa singură cu toate astea, mi-a spus mama soacră, privindu-mă cu ochii umezi, în timp ce stătea în pragul casei de la marginea satului. Era o zi mohorâtă de toamnă, vântul bătea printre crengile goale, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă simțeam prins între două lumi: familia mea și familia soției mele, între datoria de ginere și nevoia de a-mi proteja liniștea casei.

Am 37 de ani, iar soția mea, Irina, are 35. Suntem împreună de șapte ani și avem o fetiță de trei ani, Ana, care ne luminează zilele. Irina e mezina familiei, iar fratele ei, Cătălin, a fost mereu favoritul mamei. Nu o spun cu răutate, dar e greu să nu observi cum, de fiecare dată, el primește tot ce e mai bun, iar Irina rămâne cu resturile. Mama soacră, doamna Maria, și-a dat apartamentul din oraș lui Cătălin, fără să clipească, iar ea s-a mutat la țară, într-o căsuță de vacanță pe care o tot renovează de ani de zile. Acum, după ce a rămas aproape fără bani și fără ajutor, a venit la noi să ne ceară sprijin.

— Radu, știu că ai mâini bune și te pricepi la toate, zicea ea, încercând să-și ascundă disperarea. Dacă mă ajuți să termin bucătăria și să pun geamurile la dormitor, promit că nu te mai deranjez.

M-am uitat la Irina, care stătea cu capul plecat, jucându-se cu verigheta pe deget. Știam că o doare, dar nu voia să arate. În copilărie, Irina a crescut cu sentimentul că nu e niciodată destul de bună. Cătălin era mereu lăudat, primea haine noi, bicicletă, excursii, iar ea trebuia să se mulțumească cu ce rămânea. Acum, istoria se repeta, doar că pe alt plan.

— Mamă, de ce nu-l rogi pe Cătălin să te ajute? a întrebat Irina, cu o voce abia auzită.

— El are serviciu, e ocupat, răspunse doamna Maria, evitând să o privească în ochi. Și tu ai un soț priceput, nu? Radu e de-al casei, el știe să facă de toate.

Am simțit cum mă învăluie o furie mocnită. De ce trebuia mereu să fim noi cei care repară greșelile altora? De ce Irina nu era niciodată prima alegere? Dar nu am spus nimic. Am acceptat să merg la țară, să pun geamurile, să repar ușa și să montez mobila. În fiecare weekend, făceam naveta, lăsându-mi fetița acasă, doar ca să văd cum Cătălin nu dădea nici măcar un telefon să întrebe dacă are nevoie de ceva.

Într-o seară, după ce am terminat de montat mobila, am găsit-o pe Irina plângând în bucătăria noastră mică din oraș.

— Nu mai pot, Radu. Mă doare să văd cum mama nu mă vede. Parcă nici nu exist pentru ea. Tot timpul e vorba de Cătălin, de ce are el nevoie, de ce îi trebuie lui. Iar eu? Eu sunt doar o soluție de rezervă.

Am luat-o în brațe și am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era doar despre ajutorul cerut, ci despre toate nedreptățile adunate în ani. Despre cum Irina a învățat să tacă, să nu ceară, să nu deranjeze. Despre cum eu, deși nu eram copilul Mariei, simțeam povara acestei ierarhii nedrepte.

Într-o duminică, când am terminat de pus gresia în bucătăria de la țară, doamna Maria a venit cu o tavă de plăcinte.

— Mulțumesc, Radu, fără tine nu aș fi reușit. Să știi că și Cătălin te apreciază, doar că el nu prea știe să arate.

Am zâmbit forțat. Nu voiam să stric momentul, dar nu puteam să nu mă întreb: de ce nu poate fiecare să-și asume responsabilitățile? De ce mereu cei care tac și muncesc sunt luați de buni?

După câteva luni, casa de la țară era aproape gata. Doamna Maria părea mai liniștită, dar între noi rămăsese o tăcere apăsătoare. Irina nu mai mergea la mama ei decât rar, iar eu simțeam că am pierdut ceva din bucuria de a ajuta. Cătălin a venit o singură dată, cu o pungă de fructe, și a plecat după zece minute, spunând că are treabă.

Într-o seară, la cină, Irina m-a întrebat:

— Crezi că o să se schimbe vreodată ceva? Că mama o să mă vadă cu adevărat?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată, poate că unele iubiri sunt mereu condiționate. Dar știu că, în familia noastră, am promis să nu repetăm greșelile trecutului. Să fim pentru Ana părinții pe care Irina nu i-a avut niciodată.

Mă întreb uneori: cât de mult putem duce pentru cei dragi? Merită să ne sacrificăm liniștea pentru a repara ceea ce alții au stricat? Voi ce ați face în locul meu?