Când mama soacră a încercat să-mi destrame familia: povestea unei lupte pentru supraviețuire

— Nu așa se crește un copil, Irina! Ai văzut cum s-a uitat vecina la tine? Nu ți-e rușine?
Vocea mamei soacre răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe geamul aburit, dincolo de care ploua mărunt peste blocurile cenușii din cartierul Titan.
— Mama, te rog, nu mai ridica tonul, a încercat să intervină Mihai, soțul meu, dar vocea lui era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.
— Mihai, nu te băga! Dacă nu era Irina, fata asta nu s-ar fi îmbolnăvit niciodată!
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Maria, fetița noastră de cinci ani, tușea de câteva zile. Eu eram vinovată pentru orice: pentru răceala ei, pentru lipsa banilor, pentru faptul că Mihai venea târziu acasă.

Totul a început când Mihai a rămas fără serviciu. Nu ne-am mai permis chiria și am acceptat să ne mutăm la mama lui. Am crezut că va fi temporar, dar zilele s-au transformat în luni, iar lunile în ani. Fiecare dimineață era o nouă încercare: să nu o supăr pe mama soacră, să nu ridic vocea, să nu fac firimituri pe masă.

Într-o seară, după ce Maria a adormit cu capul pe genunchii mei, am auzit-o pe mama soacră șoptind la telefon:
— Nu știu cât mai rezist cu fata asta în casă. Îl ține pe Mihai sub papuc. Dacă nu fac ceva, o să-mi pierd băiatul!
Am simțit cum mi se frânge inima. Nu eram doar o noră nedorită; eram dușmanul ei.

Într-o zi, când Mihai era la interviu pentru un nou job, mama soacră a intrat val-vârtej în cameră.
— Irina, trebuie să vorbim! Nu mai suport să văd casa asta plină de jucării și de dezordine! Maria face prea mult zgomot!
— E copil… încerc să o țin ocupată…
— Nu mă interesează! Ori vă găsiți alt loc, ori eu plec la sora mea la Ploiești!

Am simțit că mă prăbușesc. Nu aveam bani nici măcar pentru un apartament cu o cameră. Am început să plâng în tăcere, ascunsă în baie, cu mâna la gură ca să nu mă audă Maria.

Când Mihai s-a întors acasă, i-am spus totul. S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și vinovăție.
— Irina, te rog… încă puțin… O să găsesc ceva…
— Mihai, nu mai pot! Simt că mă sufoc! Maria simte totul… Nu vreau să crească într-o casă plină de ură!

În acea noapte am adormit cu Maria strâns lipită de mine. Am visat că fugim amândouă printr-un câmp plin de flori și că nimeni nu ne mai ceartă. Dar dimineața m-am trezit tot între aceiași pereți reci și aceleași priviri tăioase.

Zilele au devenit tot mai grele. Mama soacră îi spunea Mariei că „mama ta nu știe nimic”, că „mama ta e leneșă”. O vedeam cum fetița mea începe să se teamă de orice greșeală. Într-o zi a spart o cană și a început să plângă isteric:
— Nu-i spune bunicii! Te rog! O să mă certe!
Atunci am înțeles că trebuie să fac ceva.

Am început să caut joburi online, orice: traduceri, corectură, chiar și babysitting la domiciliu. Am găsit un anunț pentru o muncă part-time la o librărie din apropiere. Salariul era mic, dar era un început. I-am spus lui Mihai:
— Merg la interviu mâine. Trebuie să ieșim din situația asta!
El a dat din cap obosit:
— Faci ce crezi că e mai bine…

La librărie m-au primit cu brațele deschise. Pentru prima dată după mult timp am simțit că sunt utilă cuiva. Când am primit primul salariu, am plâns de bucurie pe banca din fața blocului. Am cumpărat Mariei o carte cu povești și i-am spus:
— În curând vom avea casa noastră!

Mama soacră a aflat repede și a început să mă ironizeze:
— Ce mare lucru ai făcut? Cu banii ăia nici pâine nu-ți iei!
Dar eu nu am mai lăsat vorbele ei să mă atingă. Am continuat să muncesc și să strâng fiecare leu. Mihai a găsit și el un job la un depozit și încet-încet am pus bani deoparte pentru avans la o garsonieră.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar din cauza unei farfurii nespălate, am luat hotărârea:
— Mihai, plecăm! Chiar dacă dormim pe jos într-o garsonieră goală, nu mai pot trăi aici! Maria are nevoie de liniște! Eu am nevoie de aer!
Mihai s-a uitat lung la mine și a oftat:
— Ai dreptate… Am tras prea mult de noi…

Ne-am mutat într-o garsonieră micuță din Pantelimon. Era frig și gol la început, dar era liniște. Maria a început să zâmbească din nou și să cânte prin casă. Eu și Mihai am început să vorbim iar ca doi oameni care se iubesc.

Mama soacră nu ne-a iertat niciodată plecarea. Ne-a sunat doar ca să ne spună cât de nerecunoscători suntem. Dar eu nu am mai lăsat vina să mă apese.

Astăzi, după trei ani, stau pe balconul nostru mic și privesc cum Maria desenează fluturi pe perete. M-am regăsit pe mine însămi și am învățat că uneori trebuie să spui „ajunge!” ca să poți merge mai departe.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă prizonere între patru pereți ai unei case care nu le aparține? Câte dintre noi avem curajul să alegem libertatea în locul fricii?