Când mama soacră îți invadează viața: Povestea mea despre pierderea propriului cămin

— Nu pot să cred că iar ai mutat cănile! Am spus clar că le țin lângă aragaz, nu în dulapul de sus!
Vocea mamei lui Mihai răsună ascuțit prin bucătăria noastră, iar eu rămân nemișcată, cu mâna pe toarta ceștii mele preferate. Mă uit la ea, încercând să-mi păstrez calmul, dar simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când mă ceartă pentru lucruri mărunte.
— Îmi pare rău, doamnă Elena, nu mi-am dat seama…
— Nu-i nimic, dar data viitoare să fii mai atentă, da?
Îmi mușc buza și mă întorc spre chiuvetă. Mă simt ca o musafiră în propria casă. Parcă nu mai am voie să respir fără să cer voie. Și totul a început cu acea propoziție rostită de Mihai într-o seară ploioasă de martie:
— Kata, mama n-are unde să meargă. O să stea la noi o perioadă.
Atunci am simțit un fior rece pe șira spinării, dar am încercat să fiu înțelegătoare. Doar e mama lui, nu? Ce fel de noră aș fi dacă n-aș primi-o? Dar perioada aceea s-a transformat în luni, apoi în ani.
La început, am făcut tot posibilul să-i fie bine. I-am pregătit camera, i-am cumpărat perne noi, i-am gătit mâncărurile preferate. Mihai era recunoscător și mă strângea în brațe seara, spunându-mi cât de mult înseamnă pentru el că suntem o familie unită. Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe.

Elena a preluat controlul asupra casei fără să-și dea seama – sau poate chiar foarte conștient. A început cu bucătăria: „Eu gătesc mai bine, lasă-mă pe mine.” Apoi cu programul nostru: „Nu cred că e bine să ieșiți atât de des la restaurant, mai bine mâncăm acasă.” Și cu deciziile mici: „Nu pune covorul acolo, nu stă bine.”

Mihai nu vedea nimic rău în asta. „E doar temporar”, îmi spunea când îi povesteam că mă simt sufocată. „Mama nu are pe nimeni altcineva.” Dar eu simțeam cum fiecare zi mă strivește tot mai tare.

Într-o seară, după ce Elena a criticat iar modul în care am spălat vasele, am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă exagerez, dacă nu cumva sunt eu prea sensibilă. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai aveam niciun colț doar al meu. Dormitorul era singurul refugiu, dar și acolo intra fără să bată la ușă: „Am venit să iau o pătură.”

Prietenii mei au început să mă întrebe de ce nu mai ies, de ce nu mai vin la cafea sau la film. Le răspundeam evaziv: „Am treabă acasă.” Dar adevărul era că nu mai aveam energie pentru nimic. Mă simțeam ca o umbră.

Într-o duminică dimineață, când Mihai era la cumpărături, Elena a intrat în camera mea și a început să răscolească prin dulapuri.
— Ce faci? am întrebat eu, încercând să-mi păstrez vocea calmă.
— Caut niște prosoape curate. Oricum, ar trebui să faci ordine aici. E cam dezordine pentru o femeie tânără.
M-am simțit umilită și furioasă. Am vrut să țip, dar m-am abținut. Am ieșit din cameră și m-am dus direct la Mihai când s-a întors.
— Nu mai pot! Nu mai suport! Trebuie să facem ceva!
El s-a uitat la mine surprins:
— Kata, exagerezi. Mama e bătrână, are nevoie de ajutor. Nu poți fi puțin mai tolerantă?
Atunci am simțit că ceva s-a rupt între noi. Nu mă vedea, nu-mi vedea suferința. Eram invizibilă.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Încercam să-i explic lui Mihai cât de greu îmi este, dar el ridica din umeri sau pleca din cameră. Elena părea tot mai stăpână pe situație.

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit toate lucrurile mele din baie mutate într-o cutie pe hol.
— Am făcut curat, mi-a spus Elena sec. Era prea multă dezordine.
Am simțit că explodez:
— E casa mea! Și eu locuiesc aici!
Ea s-a uitat la mine cu superioritate:
— Atunci comportă-te ca atare.

În seara aceea am dormit pe canapea. Mihai nici măcar nu a observat.

Am început să caut apartamente de închiriat pe ascuns. M-am gândit chiar să plec fără să spun nimic. Dar apoi mi-am dat seama că nu vreau să fug; vreau să lupt pentru mine.

A doua zi dimineață, i-am spus lui Mihai:
— Trebuie să alegi: ori găsim o soluție pentru ca mama ta să aibă spațiul ei și eu pe al meu, ori eu plec.
El a tăcut mult timp.
— Nu pot s-o dau afară pe mama…
— Dar poți să mă pierzi pe mine?

Au urmat zile tensionate. Elena a aflat despre discuția noastră și a început să plângă teatral prin casă:
— Uite ce mi-ai făcut! Acum fiul meu vrea să mă dea afară!
Mihai era prins la mijloc și tot mai absent.

Într-un final, am decis să plec pentru câteva zile la sora mea, Irina. Aveam nevoie de aer, de liniște, de mine însămi.

Când m-am întors după o săptămână, Mihai mă aștepta pe hol:
— Am vorbit cu mama. O ajutăm să-și găsească o garsonieră aproape de noi. Nu vreau să te pierd.
Elena nu mi-a vorbit luni întregi după aceea. Dar eu am simțit că respir din nou.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi renunță la sine pentru ceilalți? Și cât de mult putem sacrifica din liniștea noastră până când nu mai rămâne nimic?