Când mama sună la cinci dimineața – Povestea unei iubiri încercate de control și alegeri grele

— De ce nu răspunzi? E a treia oară când sună!
M-am trezit brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Zoltan era deja în picioare, cu telefonul în mână, privindu-mă acuzator. Pe ecran apărea numele „Mama”. Era ora 5:12 dimineața.
— Poate s-a întâmplat ceva, am murmurat, încercând să-mi adun gândurile.
— Sau poate vrea doar să știe dacă ai pus destul zahăr în cafeaua mea, a răspuns el ironic.
Am oftat. Nu era prima dată când doamna Viorica ne tulbura liniștea. De când mă mutasem la Zoltan, simțeam că trăiesc cu două persoane, nu cu una. Mama lui era mereu prezentă: în telefon, în mesaje, în vizite neanunțate, în sfaturile pe care nu le ceream niciodată.

În acea dimineață, am răspuns. Vocea ei era tăioasă, grăbită:
— Irina, să nu uiți să scoți puiul din congelator! Și să nu-l lași pe Zoltan să plece nemâncat la muncă! Știi că are stomacul sensibil.
— Da, doamnă Viorica, am zis încercând să-mi ascund iritarea.
— Și vezi că azi vin pe la voi să vă ajut cu curățenia. Am observat că ai lăsat iar vase în chiuvetă.
Am închis ochii. Nu voiam să fiu nepoliticoasă, dar simțeam cum mă sufoc. După ce am închis, Zoltan m-a privit cu un amestec de vinovăție și resemnare.
— Știi cum e mama… Nu vrea decât să ne ajute.
— Dar nu vezi că nu mai avem spațiu pentru noi? Că nu mai pot respira?
El a ridicat din umeri.
— E mama. Așa a fost mereu.

Așa a început totul. Cu fiecare zi care trecea, simțeam că mă pierd pe mine însămi. Îmi iubeam partenerul, dar nu mai știam dacă pot trăi cu umbra mamei lui mereu deasupra noastră. Prietenele mele îmi spuneau să pun piciorul în prag.
— Irina, dacă nu stabilești limite acum, o să regreți toată viața!
Dar cum să-i spun unei mame că nu vreau să o văd zilnic? Cum să-i explic lui Zoltan că dragostea noastră are nevoie de intimitate?

Într-o seară, după o altă vizită prelungită a doamnei Viorica — care a găsit de cuviință să reorganizeze dulapurile din bucătărie „ca să fie mai practic” — am izbucnit.
— Nu mai pot! Nu mai suport! Simt că trăiesc într-o casă care nu e a mea!
Zoltan s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.
— Exagerezi. Mama doar vrea să ne ajute. Tu nu ai mamă?
— Ba da! Dar mama mea știe când să se oprească!

A urmat o tăcere grea. În acea noapte am dormit pe canapea. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine ca să nu supăr pe nimeni: când am acceptat ca mama lui să vină cu noi în vacanță la Sinaia, când am lăsat-o să-mi critice hainele sau felul în care gătesc „ca la oraș”, când am zâmbit fals la glumele ei despre „fetele de azi”.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, făcând ordine printre condimentele mele.
— Irina, draga mea, trebuie să fii mai atentă cu Zoltan. El e obișnuit cu altfel de mâncare. Și… poate ar trebui să te gândești la un copil. S-ar liniști și el.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Doamnă Viorica, vă rog… E casa noastră. Aș vrea să avem puțin spațiu doar pentru noi.
Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Nu te supăra, dar eu doar vreau ce e mai bine pentru voi!

Când Zoltan a venit acasă și i-am povestit discuția, a ridicat tonul la mine pentru prima dată.
— Cum poți să vorbești așa cu mama? Ea a făcut totul pentru mine! Pentru noi!
Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată și totodată furioasă: oare chiar eram eu problema? Sau faptul că nimeni nu voia să vadă cât rău poate face un control dus la extrem?

Au urmat zile tensionate. Doamna Viorica venea tot mai des, iar eu mă retrăgeam tot mai mult în mine. Într-o seară, după ce am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele personale „ca să vadă dacă nu lipsește ceva”, am cedat.

Mi-am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Laura.
— Nu poți trăi așa toată viața, mi-a spus ea blând. Trebuie să alegi: ori lupți pentru tine, ori te pierzi încet-încet.

Zoltan m-a sunat de zeci de ori. La început m-a certat, apoi a început să plângă la telefon.
— Te rog, întoarce-te! O să vorbesc cu mama… O să încerc…
Dar știam că nu va putea schimba nimic dacă el însuși nu vede problema.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să mă întâlnesc din nou cu el. Era schimbat — obosit, dar parcă mai matur.
— Am început terapie, mi-a spus el încet. Am realizat cât rău ți-am făcut fără să vreau… Mama încă nu înțelege, dar vreau să încercăm din nou — doar noi doi.

Nu știu ce va urma. Poate dragostea noastră va supraviețui sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată ca cineva să-mi controleze viața sub pretextul iubirii.

Oare câți dintre noi confundăm dragostea cu sacrificiul de sine? Cât de mult putem ceda până când ne pierdem cu totul? Aștept răspunsurile voastre…