Când mamele noastre au devenit prietene: începutul sfârșitului la o cafea în București

— Nu pot să cred că ai spus asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina mă strângea de mână sub masă. Era o după-amiază ploioasă de aprilie, iar cafeneaua din Piața Romană era plină de zumzetul conversațiilor și clinchetul ceștilor de cafea. Pe scaunele din fața noastră, mama mea, Mariana, și mama Irinei, doamna Stanciu, schimbau priviri complice și zâmbete largi, ca două conspiratoare care tocmai puseseră la cale o lovitură de stat.

— Dragul meu Vlad, nu e nimic rău să te gândești la viitor, a spus mama, cu acel ton cald dar ferm pe care îl folosea când voia să nu existe loc de discuție. Irina, tu ce părere ai? Nu-i așa că ar fi frumos să vă mutați împreună? Să vă luați un apartament aproape de noi, să fim o familie mare și unită?

Irina a zâmbit forțat, evitând privirea mamei sale. Știam că și ea simțea aceeași presiune ca mine, dar nu voia să o supere pe doamna Stanciu, care abia aștepta să-și vadă fiica „la casa ei”.

Totul începuse nevinovat. Mamele noastre se cunoscuseră la coadă la farmacie, unde discutaseră despre rețete și prețuri la medicamente. Din vorbă în vorbă, descoperiseră că amândoi studiem la aceeași facultate și că suntem împreună de aproape doi ani. De atunci, întâlnirile lor au devenit tot mai dese: la piață, la biserică, la cafea. În scurt timp, păreau mai apropiate decât eram noi doi.

— Vlad, nu te mai supăra! a intervenit Irina încet. Știi că mamele noastre vor doar ce e mai bine pentru noi.

— Da, dar nu pot să respir! am răbufnit eu. Parcă nu mai avem niciun cuvânt de spus despre viața noastră!

Mama a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Așa sunt tinerii din ziua de azi… Nu mai apreciază familia! Pe vremea mea, dacă părinții spuneau ceva, era lege!

Doamna Stanciu a aprobat din cap.

— Mariana are dreptate. Eu am renunțat la visul meu de a deveni profesoară ca să mă mărit cu tatăl Irinei. Și nu regret! Familia e tot ce contează.

M-am uitat la Irina. Ochii ei erau umezi. Știam că visul ei era să plece la master în Cluj, să scape măcar un an de atmosfera sufocantă din București. Eu voiam să încerc să lucrez într-o agenție de publicitate, să-mi câștig singur banii și independența. Dar cum să le spunem asta mamelor noastre?

În acea seară, după ce le-am condus pe cele două acasă și am rămas singuri pe o bancă udă din fața blocului Irinei, am izbucnit amândoi în râs amar.

— Suntem ca niște pioni pe tabla lor de șah, a spus Irina.

— Da… Dar dacă refuzăm să jucăm după regulile lor?

Irina s-a uitat lung la mine.

— Crezi că avem curajul?

Am tăcut. În minte îmi răsunau cuvintele mamei: „Familia e tot ce contează.” Dar ce fel de familie e aceea în care nu ai voie să-ți alegi drumul?

Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de telefoane, mesaje și vizite-surpriză din partea mamelor. Ne aduceau plăcinte calde, ne întrebau dacă avem nevoie de bani sau dacă vrem să mergem împreună la cumpărături pentru „viitorul nostru apartament”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama despre „lipsa mea de recunoștință”, am izbucnit:

— Mamă, tu vrei să trăiești viața ta sau viața mea?

A rămas blocată câteva secunde. Apoi a început să plângă.

— Eu vreau doar să fii fericit… Dar nu știu cum altfel să te ajut!

M-am simțit vinovat. Știam că nu voia răul meu. Dar nici nu putea accepta că fericirea mea ar putea arăta altfel decât și-o imagina ea.

Irina trecea prin același coșmar acasă. Doamna Stanciu îi făcea aluzii subtile despre „ceasul biologic”, despre „vecinele care deja au nepoți” și despre cât de greu e să găsești un băiat serios în ziua de azi.

Într-o noapte târzie, ne-am întâlnit pe chat.

— Vlad… dacă fugim împreună? Să plecăm la Cluj sau oriunde…

Am zâmbit trist.

— Și dacă le frângem inimile?

— Dar dacă ni le frângem pe ale noastre?

A doua zi am decis să vorbim deschis cu ele. Le-am invitat la aceeași cafenea unde totul începuse. Am tremurat amândoi tot drumul până acolo.

— Mamă… doamnă Stanciu… Vrem să vă spunem ceva important. Noi vă iubim și vă respectăm enorm. Dar vrem să încercăm să trăim pe cont propriu. Să facem greșelile noastre, să ne găsim drumul nostru. Poate nu va fi ușor… Poate vom da greș… Dar vrem să fie alegerea noastră.

A urmat o liniște apăsătoare. Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de lacrimi.

— Vlad… Dacă asta vrei cu adevărat…

Doamna Stanciu a oftat adânc.

— Să nu uitați niciodată că ușa noastră rămâne deschisă.

Am ieșit din cafenea ținându-ne de mână, cu inima bătând nebunește. Nu știam ce ne așteaptă. Dar pentru prima dată simțeam că suntem liberi.

Acum mă întreb: oare cât din ceea ce suntem aparține nouă și cât este doar moștenirea părinților noștri? Cât curaj trebuie să ai ca să-ți asumi propria fericire?