Când Mândria și Familia Se Întâlnesc: Povestea Mea Despre Independență și Legături Frânte

— Nu vreau să trăiesc ca un copil în casa mamei tale, Irina! a izbucnit Radu, trântind ușa de la bucătărie. Glasul lui răsuna în apartamentul nostru mic, cu pereți subțiri, unde fiecare ceartă părea să se audă până la vecinii de la etajul trei.

Stăteam pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală. Afară ploua cu găleata, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Mama tocmai ne sunase cu o ofertă pe care mulți ar fi considerat-o salvatoare: „Veniți la mine, dragilor. Casa e mare, trei camere, nu vă mai chinuiți cu chiria aia scumpă.”

Dar pentru Radu, era o insultă. Pentru mine, era o gură de aer. De luni bune ne târam de la o lună la alta, cu facturi neplătite și frig în calorifere. Salariul meu de educatoare abia acoperea mâncarea și transportul, iar Radu lucra la o firmă de curierat care întârzia salariile mai des decât ploua în București.

— Nu e vorba că suntem copii, am încercat eu să-l liniștesc. E vorba că nu mai putem continua așa. Măcar acolo avem căldură și nu mai stăm cu frica zilei de mâine.

— Și ce facem? Ne mutăm la maică-ta și ascultăm toată ziua cum ne spune ce să facem? Să vezi tu cum o să fie: „Radu, nu lăsa pantofii acolo! Irina, ai spălat vasele?” Eu nu pot trăi așa!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Avea dreptate într-un fel. Mama era genul care voia să controleze totul, dar… era mama mea. Și nu puteam să nu mă gândesc la copilul nostru nenăscut, la visul nostru de a avea un loc al nostru.

Seara aceea s-a terminat cu tăceri grele și priviri aruncate pe sub sprâncene. În noaptea aceea am adormit cu spatele unul la altul, fiecare cufundat în propriile gânduri.

A doua zi dimineață, când am ieșit din bloc, l-am văzut pe Radu stând pe trepte, cu o țigară aprinsă. Ploua mărunt și el nu părea să observe stropii care îi udau umerii.

— Radu… putem măcar să discutăm? am întrebat încet.

— Ce să mai discutăm? Tu vrei la maică-ta, eu nu vreau. Simplu.

— Nu e simplu deloc! am izbucnit. Tu știi cât mă doare să te văd așa? Să mă văd pe mine așa? Să simt că nu mai avem nicio ieșire?

M-a privit lung, apoi a aruncat țigara și a oftat.

— Irina… eu vreau să fiu bărbatul casei. Să pot avea grijă de tine. Nu vreau să depindem de nimeni.

— Dar dacă nu mai avem de ales?

A tăcut. Am mers împreună spre metrou fără să mai spunem nimic.

La școală, copiii alergau prin clasă, iar eu încercam să-mi ascund ochii umflați. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte.

— Ce ai pățit? Pari terminată.

I-am povestit totul printre lacrimi. Mihaela a oftat și ea.

— Știi… și eu am trecut prin asta cu soțul meu. Tot orgoliul lui ne-a ținut ani buni în chirie. Dar până la urmă am cedat și ne-am mutat la ai mei. Nu e ușor, dar măcar nu mai stăm cu frica zilei de mâine.

M-am gândit mult la vorbele ei. Seara am ajuns acasă și l-am găsit pe Radu stând pe întuneric.

— Am vorbit cu mama azi, i-am spus încet. Ne așteaptă oricând vrem.

— Ai decis tu pentru noi?

— Nu… dar trebuie să decidem împreună. Nu mai pot trăi așa.

A urmat o ceartă lungă. Am strigat unul la altul lucruri pe care nu le gândeam cu adevărat. El mi-a spus că îl fac să se simtă inutil; eu i-am spus că mândria lui ne va distruge familia.

În următoarele zile abia dacă ne-am vorbit. Mama mă suna zilnic să mă întrebe ce am decis. Într-o seară, când tocmai se tăiase curentul din cauza unei facturi neplătite, am izbucnit în plâns.

— Gata! Nu mai pot! am urlat către Radu. Eu mă mut la mama! Dacă vrei să vii cu mine, bine! Dacă nu… fiecare pe drumul lui!

A rămas mut. A doua zi dimineață mi-a spus doar atât:

— Bine. Mergem împreună.

Mutarea la mama a fost un șoc pentru toți trei. Mama era peste tot: „Nu pune aia acolo!”, „Nu uita să stingi lumina!”, „Radu, ai mâncat tot din frigider?”

Radu se retrăgea tot mai mult în el însuși. Îl vedeam cum stătea ore întregi pe balcon, privind în gol. Eu încercam să fac pace între ei, dar tensiunea creștea zi după zi.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mama și Radu despre cine plătește întreținerea, am cedat nervos:

— Opriți-vă! Nu mai pot! Voi vă dați seama că ne distrugeți familia?

Mama s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Eu doar încerc să vă ajut!

— Așa arată ajutorul? Cu reproșuri zilnice?

Radu s-a ridicat brusc:

— Plec! Nu mai suport!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu mama, plângând amândouă.

Au urmat zile grele. Radu s-a întors după două nopți petrecute la un prieten. Am stat de vorbă ore întregi în bucătărie.

— Irina… poate că am greșit amândoi. Poate că trebuie să găsim alt drum.

Am început să căutăm din nou chirie, chiar dacă era greu. Mama a fost rănită, dar a înțeles până la urmă că aveam nevoie de spațiul nostru.

Acum stăm într-o garsonieră micuță, dar e a noastră. Încercăm să reconstruim ce s-a rupt între noi.

Mă întreb uneori: cât de mult ar trebui să renunțăm la orgoliu pentru familie? Și cât de mult ar trebui să renunțăm la familie pentru orgoliu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?