Când nașii au devenit dușmani: Lupta mea pentru familie la nunta care a schimbat totul

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! vocea tatălui meu răsună peste mesele încărcate cu sarmale și pahare de vin, tăind muzica și râsetele invitaților ca un cuțit. Mă uitam la el, cu rochia albă lipită de piele de la emoții și transpirație, simțind cum lumea mea se prăbușește în fața tuturor.

Era ziua nunții mele cu Vlad, ziua pe care o visam de când eram copilă. Ar fi trebuit să fie despre dragoste, promisiuni și începuturi noi. În schimb, era despre acuzații, priviri tăioase și o tensiune care plutea în aer mai grea decât fumul de la grătarul din curtea bunicii.

Totul a început cu o glumă neinspirată a nașului, Radu, la adresa tatălui meu. O glumă despre bani, făcută la microfon, în fața tuturor. Tata, mândru și obosit după ani de muncă în construcții, a simțit că i s-a călcat pe suflet. S-a ridicat de la masă, a bătut cu pumnul în lemnul vechi și a spus tare, ca să audă toată lumea: — Dacă nu mă respecți, nu ai ce căuta la masa mea!

Mama a încercat să-l tragă înapoi pe tata, dar el era deja pornit. Radu, nașul, s-a ridicat și el, roșu la față, și a început să-i răspundă. În câteva minute, nunta s-a împărțit în două tabere: familia mea și familia lui Vlad, fiecare cu susținătorii ei. Unchiul Petru a început să strige peste mese: — Așa sunteți voi, moldovenii, nu știți decât să faceți scandal!

M-am uitat la Vlad, care stătea cu mâinile în buzunar, palid. — Sorina, nu pot să cred că se întâmplă asta la nunta noastră, a șoptit el. Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să fug, să mă ascund, dar toți ochii erau pe mine. M-am ridicat și am încercat să-i liniștesc:

— Vă rog, e ziua mea! Nu vreau să țipați, nu vreau să vă certați! Dar nimeni nu m-a ascultat. Muzica s-a oprit, iar lăutarii s-au retras rușinați într-un colț. Copiii au început să plângă. Mătușa Lenuța a venit la mine și mi-a șoptit la ureche:

— Fata mea, nu trebuia să-l alegi pe Vlad. Familia lui nu ne va accepta niciodată. M-am simțit ca o fetiță prinsă între două lumi care se prăbușesc una peste alta. Am fugit în camera mea din casa bunicilor, cu rochia târându-se pe scări. Am început să plâng, dar lacrimile nu mă ajutau cu nimic. Am auzit pași în spatele meu. Era Vlad.

— Sorina, trebuie să ieșim. Oamenii ne așteaptă. Nu putem lăsa nunta așa. — Vlad, nu mai pot. Nu vreau să mă întorc acolo. Nu vreau să trăiesc toată viața între două familii care se urăsc. Vlad s-a așezat lângă mine pe pat. — Știi că te iubesc. Dar dacă nu găsim o cale să-i împăcăm, nu vom avea niciodată liniște.

Am stat acolo, ținându-ne de mână, în timp ce afară se auzeau tot mai multe voci ridicate. Am încercat să-mi amintesc de ce am vrut să mă căsătoresc cu Vlad: pentru că era blând, pentru că mă făcea să râd, pentru că mă simțeam acasă lângă el. Dar acum casa noastră era un câmp de luptă.

După o oră, am ieșit împreună. Am găsit sala aproape goală. Doar câțiva prieteni mai rămăseseră, încercând să adune resturile de pe mese. Tata stătea afară, fumând nervos. Radu plecase deja, trântind ușa după el. Mama plângea în bucătărie.

Am mers la tata. — Tată, te rog… — Sorina, nu pot să trec peste ce mi-a făcut Radu. Nu pot să-l iert. — Dar e nașul nostru! E prietenul tău din copilărie! Tata a oftat adânc. — Prietenia nu înseamnă să-ți bați joc de omul care te-a ajutat cândva. M-am întors spre Vlad. — Ce facem acum?

Vlad a ridicat din umeri. — Poate că trebuie să plecăm. Să ne facem viața noastră, departe de toți. Dar eu nu voiam să fug. Voiam să repar. Să-i fac pe toți să înțeleagă că dragostea nu e despre orgolii și răzbunări.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu fiecare. Radu nu răspundea la telefon. Tata nu voia să audă de împăcare. Mama încerca să mă convingă să uit totul și să mă concentrez pe căsnicie. Dar eu simțeam că nu pot merge mai departe fără să vindec rana asta.

Au trecut luni. Am început să mă îndoiesc de tot: de alegerea mea, de familie, de prieteni. Vlad era tot mai tăcut. Într-o seară, mi-a spus:

— Sorina, nu vreau să trăim așa. Dacă nu găsim o cale să-i împăcăm, o să ne pierdem și noi. Am plâns amândoi. Am simțit că dragostea noastră se stinge încet, ca o lumânare uitată în vânt.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău. Poate am greșit. Dar și tatăl tău a fost nedrept.” Am simțit o speranță mică. L-am sunat pe tata și i-am citit mesajul. Tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Poate că și eu am exagerat. Dar nu știu dacă pot să-l iert. — Tată, dacă nu-l ierți, nu mă vei pierde doar pe mine, ci și pe Vlad. Și poate pe viitorii tăi nepoți. Tata a oftat din nou. — O să mă gândesc.

A trecut încă o lună până când tata și Radu s-au întâlnit la o cafea. Nu au vorbit mult, dar au dat mâna. A fost un început. Nunta noastră a rămas o rană deschisă pentru toți, dar încet-încet am început să ne vindecăm. Vlad și cu mine am învățat că familia nu înseamnă doar sânge sau tradiții, ci și iertare și curajul de a merge mai departe.

Uneori mă întreb: dacă nu ar fi fost acea ceartă, am fi fost mai fericiți? Sau poate tocmai durerea ne-a învățat ce contează cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că iertarea chiar poate vindeca orice?