Când nota de plată a nunții a spart liniștea: între promisiuni, familie și adevăruri dureroase

— Nu pot să cred, Adi! Cum să nu mai aibă bani? Cum să ne lase baltă chiar acum? Irina tremura toată, cu ochii roșii de plâns, în timp ce eu mă uitam la ea fără să știu ce să spun. Era trecut de miezul nopții, iar în sufrageria mică din apartamentul părinților mei mirosea a cafea rece și a panică. Mâine trebuia să fie cea mai frumoasă zi din viața noastră. Acum, totul părea că se prăbușește.

Totul a început cu un telefon scurt de la mama Irinei: „Adi, trebuie să vorbim. E urgent.” Am simțit un nod în gât. Vocea ei era stinsă, ca și cum ar fi înghițit lacrimi. Când am ajuns la ei acasă, socrul meu, domnul Dinu, stătea cu capul plecat, iar soacra mea, doamna Mariana, își frământa mâinile. „Nu avem cum să vă dăm banii promiși pentru restaurant. Am încercat totul… dar nu avem.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată nunta fusese planificată pe ideea că părinții Irinei vor acoperi jumătate din costuri. Ba chiar insistaseră să invite rudele lor din tot județul — „Să fie o nuntă ca-n povești!” — și acum, cu o zi înainte, ne spuneau că nu pot plăti nimic.

Irina a izbucnit: „Dar mama, cum ai putut să ne lași să credem că totul e în regulă? De ce nu ne-ai spus mai devreme?”

Doamna Mariana a început să plângă: „Am crezut că reușim… Dinu a rămas fără serviciu, eu am datorii la bancă… Nu am vrut să vă stricăm fericirea.”

M-am uitat la Irina. Era devastată. Eu simțeam furie, rușine și neputință. Cum aveam să le spun părinților mei? Cum aveam să le spun prietenilor care veneau din alte orașe? Cum să anulezi o nuntă cu o zi înainte?

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocurile gri din cartierul Titan păreau mai apăsătoare ca niciodată. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… avem o problemă mare. Socrii nu mai pot plăti partea lor la nuntă.

A urmat o tăcere lungă.

— Adi… nu avem de unde să scoatem atâția bani peste noapte. Știi bine că abia am reușit să strângem partea noastră.

M-am întors în sufragerie. Irina stătea pe canapea, cu fața ascunsă în palme. Socrii mei se uitau la podea. Am simțit că mă sufoc.

— Ce facem acum? am întrebat încet.

Irina m-a privit cu ochii goi:

— Nu știu… Nu vreau să mă mărit așa. Nu vreau să începem viața împreună cu minciuni și datorii.

A urmat o noapte albă. Am vorbit, ne-am certat, am plâns. Am făcut calcule pe hârtie: cât ar costa dacă am reduce meniurile, dacă am anula formația, dacă am tăia din invitați. Dar era prea târziu pentru orice schimbare majoră.

Dimineața, tata a venit la noi cu ochii umflați de nesomn:

— Adi, Irina… eu zic să vă gândiți bine. O nuntă nu e totul. Dacă nu puteți avea ce v-ați dorit, poate e mai bine să amânați.

Irina s-a ridicat brusc:

— Nu! Nu vreau să fug de probleme! Dar nici nu vreau să mă simt umilită în fața tuturor rudelor care vin doar pentru mâncare și băutură.

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Irina s-a dus la baie și a trântit ușa. Am rămas singur cu gândurile mele: oare dragostea noastră e destul de puternică? Oare nu meritam și noi o zi fără griji?

La prânz, au început telefoanele de la rudele soacrei: „Ce meniu avem? Câte feluri? Să nu uitați de țuica de prune!” M-am simțit mic, neînsemnat. Toți voiau ceva de la noi, dar nimeni nu știa prin ce trecem.

Seara, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea:

— Adi… hai să fugim undeva doar noi doi. Să ne căsătorim civil și gata. Fără fast, fără datorii, fără promisiuni goale.

Am privit-o lung. O iubeam mai mult ca oricând pentru curajul ei. Dar simțeam că dacă renunțăm acum, toată lumea va spune că suntem slabi.

— Știi ce? Să facem nunta doar cu cei care contează cu adevărat. Să-i sunăm pe toți ceilalți și să le spunem adevărul. Cine vrea să vină pentru noi, nu pentru masă, e binevenit.

A fost cea mai grea decizie din viața noastră. Am sunat rudele soacrei — unii au râs ironic: „Ce nuntă e aia fără lăutari și sarmale?” Alții au zis că nu vin dacă nu e totul ca la carte.

Dar prietenii noștri adevărați au venit. Părinții mei au stat lângă noi ca niște stânci. Am făcut o petrecere mică, într-un apartament înghesuit, cu muzică de pe telefon și prăjituri făcute acasă.

Irina mi-a șoptit la final:

— Asta e familia mea adevărată: tu și oamenii care au rămas lângă noi când totul s-a dărâmat.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte familii se destramă din cauza banilor și a orgoliilor? Merită oare să sacrifici liniștea sufletului pentru aparențe? Poate dragostea supraviețui atunci când toți ceilalți te trag în jos?