Când nota de plată a venit înaintea jurămintelor: O nuntă, două familii și o inimă frântă

— Nu pot să cred că tocmai acum îmi spui asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătăria părinților mei. Era trecut de miezul nopții, iar în aer plutea mirosul de cozonac și neliniște. Mama stătea pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală, iar tata se uita la mine cu sprâncenele încruntate. Vlad își frământa mâinile, evitând privirea mea.

— Îmi pare rău, Ilinca… Tata mi-a spus abia azi că nu mai pot să dea banii. Au avut niște probleme cu terenul, nu s-a mai vândut… Nu știu ce să facem.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea am visat la ziua asta: rochia albă, biserica din sat, petrecerea mare la căminul cultural, rudele venite din toate colțurile țării. Dar acum, cu o zi înainte de nuntă, totul părea să se destrame. Părinții lui Vlad promiseseră să plătească jumătate din cheltuieli și invitaseră peste 70 de oameni din partea lor. Acum, nota de plată rămânea pe umerii mei și ai părinților mei, care abia strânseseră bani pentru partea lor.

— Cum adică nu mai pot? a întrebat tata, ridicând vocea. — Au venit la noi cu promisiuni, au făcut lista aia interminabilă de invitați… Și-acum ne lasă baltă?

Vlad a tăcut. Mama a început să plângă încet, încercând să nu mă privească. Am simțit o furie mocnită amestecată cu rușine. Cum aveam să le spun rudelor mele că trebuie să tăiem din meniu sau să anulăm formația? Cum să mă uit în ochii prietenelor mele când toată lumea știa că familia lui Vlad e „mai înstărită”?

Noaptea aceea a fost un șir nesfârșit de discuții. Tata a vrut să anuleze totul. Mama încerca să-l liniștească, dar și ea era rănită în orgoliu. Vlad a propus să vorbim cu ai lui încă o dată. Dimineața, am mers împreună la casa părinților lui Vlad, în satul vecin. Pe drum, el mi-a strâns mâna:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Dar te iubesc, Ilinca. O să găsim o soluție.

Când am ajuns, am găsit-o pe doamna Stanciu, mama lui Vlad, agitându-se prin curte.

— Mamă, trebuie să vorbim despre bani… a început Vlad.

Ea a oftat adânc:

— Știu că nu-i corect… Dar nu avem de unde. Terenul pe care-l vindeam s-a blocat la primărie. Și nici cu pensia nu ne descurcăm… Poate puteți voi să mai tăiați din cheltuieli?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Să tăiem noi? Dar invitații dumneavoastră sunt jumătate din nuntă! Nici măcar nu i-am cunoscut pe toți!

Domnul Stanciu a ieșit din casă și a ridicat din umeri:

— Asta e situația. Dacă nu vă convine, faceți cum credeți.

M-am uitat la Vlad. El părea mic și neajutorat lângă părinții lui. Atunci am realizat că nu e doar despre bani. Era despre respect, despre promisiuni încălcate și despre cât de puțin conta părerea mea pentru familia lui.

În acea după-amiază, am avut o discuție lungă cu părinții mei. Tata era hotărât să anuleze nunta:

— Nu vreau să-ți începi viața cu datorii și umilință! Dacă nu sunt în stare să-și țină cuvântul acum, ce va fi mai târziu?

Mama încerca să mă convingă că dragostea e mai importantă decât banii sau tradițiile:

— Poate că e un semn… Poate trebuie să vă faceți nunta doar cu cei dragi vouă.

Dar eu eram prinsă între două lumi: cea în care voiam să fiu soția lui Vlad și cea în care demnitatea mea conta mai mult decât orice petrecere.

Seara, Vlad a venit la mine acasă. Avea ochii roșii de oboseală și tristețe.

— Ilinca… Dacă vrei să anulăm totul, te înțeleg. Nu vreau să te fac să suferi.

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe inima. Îl iubeam, dar nu puteam trece peste faptul că familia lui m-a pus într-o situație atât de umilitoare.

— Vlad… Nu știu dacă pot merge mai departe așa. Nu e vorba doar de bani. E despre cum m-au tratat părinții tăi. Despre cum ai stat lângă ei fără să spui nimic…

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știu că am greșit… Dar nu vreau să te pierd.

Noaptea aceea am plâns până dimineața. M-am gândit la toate visele mele, la rochia albă care atârna pe umeraș în camera mea, la invitațiile deja trimise și la ochii mamei plini de speranță și teamă.

În dimineața nunții, am luat o decizie grea: am anulat totul. Am sunat rudele și prietenii și le-am spus adevărul: că nu putem face față cheltuielilor și că prefer să-mi păstrez demnitatea decât să mă mărit într-o familie care nu mă respectă.

Au urmat zile grele: telefoane pline de reproșuri de la familia lui Vlad, bârfe prin sat, lacrimi și nopți nedormite. Dar încet-încet am început să mă simt liberă. Am realizat că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și sprijin reciproc.

Vlad mi-a scris o scrisoare după câteva luni:

„Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poate într-o altă viață am fi reușit.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut marea iubire a vieții mele din cauza unor bani și a unor promisiuni încălcate. Dar apoi îmi spun: cât valorează demnitatea unei femei? Ce ai fi făcut tu în locul meu?