Când sângele nu mai e apă: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred că au făcut asta, Vlad! Cum să-i dea casa doar Ilincăi? Tu nu contezi deloc pentru ei?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu o cană de ceai uitată pe masă, și mă uitam la soțul meu, care părea mai bătrân cu zece ani decât era de fapt. Vlad nu spunea nimic. Privea în gol, cu ochii pierduți, ca și cum încerca să găsească o explicație care să nu doară atât de tare.

— Nu știu, Maria… Poate că au avut motivele lor, a murmurat el, dar vocea îi era stinsă.

Motivele lor? M-am ridicat brusc, simțind cum furia îmi urcă în piept ca o lavă. De când ne-am căsătorit, am muncit amândoi pentru fiecare lucru din casa asta. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Nici măcar de la părinții mei, care au murit devreme și m-au lăsat să mă descurc singură. Dar să știu că părinții lui Vlad au ales să ignore tot ce a făcut el pentru familie… asta era prea mult.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nici măcar nu ne-au spus în față. Am aflat de la vecina ta, de la tanti Lenuța! Ce rușine…

Vlad a oftat adânc. — Nu vreau să ne certăm din cauza asta, Maria. E casa lor, fac ce vor cu ea.

— Nu e vorba doar de casă! E vorba de respect! De familie! Cum poți să stai așa?

A tăcut din nou. Știam că îl doare, dar nu voia să arate. Așa era el: înghițea totul și mergea mai departe. Dar eu nu puteam. Simțeam că mă sufoc.

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în pat, ascultând respirația grea a lui Vlad și gândindu-mă la toate momentele în care am fost acolo pentru părinții lui: când mama lui a fost bolnavă și am stat nopți întregi la spital, când tata-socru a avut nevoie de bani și am renunțat la vacanță ca să-l ajutăm. Și acum… eram invizibili.

A doua zi am decis să merg la ei. Vlad n-a vrut să vină. — Nu are rost, mi-a spus. Dar eu nu puteam să las lucrurile așa.

Când am intrat în apartamentul lor, Ilinca era acolo, cu un zâmbet larg pe față. — Bună, Maria! Ce surpriză!

— Bună, Ilinca. Aș vrea să vorbesc cu mama și tata.

Mama-soacră s-a uitat la mine cu ochii ei mici și reci. — Ce s-a întâmplat?

— Am aflat despre casă. Vreau doar să știu de ce.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Tata-socru s-a ridicat încet din fotoliu.

— Maria, tu ai părinți? m-a întrebat brusc.

M-am blocat. — Nu mai am… Dar ce legătură are?

— Atunci poate nu înțelegi cum e să vrei să-ți protejezi copilul cel mai slab. Ilinca n-a avut niciodată norocul vostru. Voi vă descurcați mereu.

Ilinca s-a uitat în pământ, dar nu a spus nimic.

— Vlad e băiat bun, dar tu l-ai făcut prea independent. Nu are nevoie de noi, a continuat mama-soacră.

Am simțit cum mi se strânge inima. Deci asta era: pentru că eram puternici, nu meritam nimic? Pentru că nu cerusem niciodată ajutor?

— Nu credeți că meritam măcar o discuție? Să ne spuneți în față? am întrebat cu vocea frântă.

— N-am vrut să vă supărăm… Dar Ilinca are nevoie de un început. Voi aveți deja totul.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă am plâns ca un copil. Nu pentru casă — ci pentru nedreptatea care mi se părea atât de strigătoare la cer.

Seara, Vlad m-a găsit pe balcon, cu ochii roșii de la plâns.

— Ai fost la ei?

Am dat din cap.

— Și?

— Pentru că suntem prea puternici, Vlad. Pentru că nu avem nevoie de ei…

A oftat și m-a tras lângă el.

— Poate că așa e lumea asta: îi ajutăm pe cei slabi și îi pedepsim pe cei care se descurcă singuri.

Lunile care au urmat au fost reci între noi și familia lui Vlad. Sărbătorile le-am petrecut singuri sau cu prieteni. Ilinca ne-a invitat la noua ei casă, dar n-am putut merge. Nu eram pregătită să văd cum cineva primește totul fără să fi luptat pentru nimic.

Prietenii ne-au spus că ar trebui să iertăm, că familia e familie orice ar fi. Dar eu nu puteam uita sentimentul acela de nedreptate și trădare. M-am întrebat adesea dacă nu cumva am greșit eu undeva — dacă independența mea i-a făcut pe ceilalți să creadă că nu am nevoie de dragoste sau sprijin.

Într-o seară târzie, după o ceartă cu Vlad despre viitorul nostru, am izbucnit:

— Dacă nici familia nu te sprijină când ai nevoie… atunci cine?

El m-a privit trist:

— Poate că familia nu e sângele, Maria. Poate că familia e acolo unde te simți văzut și iubit.

M-am gândit mult la asta. Poate că are dreptate. Dar încă mă doare. Încă mă întreb dacă loialitatea față de familie merită sacrificiul demnității proprii.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de nedreptăți? Oare chiar trebuie să iertăm orice doar pentru că suntem „familie”? Sau vine un moment când trebuie să ne alegem pe noi înșine?