Când sângele nu ține loc de sprijin: Povestea unui apartament, a unei familii și a orgoliului

— Nu, Marija, nu putem să vă ajutăm. Nu e momentul potrivit, spuse Gordana, cu vocea ei rece, aproape tăioasă. Stăteam pe canapeaua lor din piele, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Marko îmi strângea mâna sub masă, dar nu spunea nimic. Dragan privea pe geam, evitând să mă întâlnească cu privirea.

Asta era tot. Un refuz sec, fără explicații, fără vreo urmă de regret. Mă simțeam mică, umilită, ca și cum cerusem ceva rușinos. Dar nu era așa: voiam doar un mic ajutor pentru avansul la apartamentul nostru. Nu ceream o avere, ci doar o mână întinsă, o dovadă că suntem o familie.

— Dar… știți cât de greu e să strângi banii ăștia, am încercat eu să spun, cu voce tremurată. — Și totuși, pentru voi nu ar fi o problemă… Marko a încercat să intervină, dar Gordana l-a oprit din priviri.

— Nu e vorba de bani, ci de principiu. Trebuie să vă descurcați singuri. Așa am făcut și noi. Nu vrem să vă obișnuim prost.

M-am uitat la Marko. Ochii lui erau plini de furie reținută și rușine. Știam că îl doare mai mult decât pe mine. Pentru el, refuzul părinților era ca o palmă peste față.

Am ieșit din casa lor fără să mai spunem nimic. Pe drum spre garsoniera noastră închiriată, Marko a tăcut. Eu am plâns în tăcere. Nu pentru bani, ci pentru că am simțit că nu fac parte din familia lui. Că nu suntem destul de buni pentru ei.

Seara, în patul nostru îngust, Marko a izbucnit:
— Nu înțeleg! Au bani, îi țin la bancă și nu ne-ar lipsi nimic dacă ne-ar ajuta. De ce trebuie să fie așa reci? Ce le-am făcut?

Nu am avut răspunsuri. Știam doar că visul nostru de a avea un apartament părea mai îndepărtat ca niciodată. Și că între noi și părinții lui se ridicase un zid.

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Ioana, m-a întrebat ce am pățit.
— Nimic… doar probleme de familie.
Ea m-a privit cu empatie:
— Știi, Marija, familia nu e mereu așa cum ne-o dorim. Dar poate că tocmai asta ne face mai puternici.

Am început să strângem bani cu și mai multă determinare. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri în oraș, la orice mic răsfăț. Sâmbetele le petreceam la piață, căutând cele mai ieftine legume. Seara făceam calcule peste calcule.

Într-o duminică, mama mea m-a sunat:
— Marija, am pus deoparte niște bani pentru voi. Nu sunt mulți, dar sper să vă ajute.
Mi-au dat lacrimile. Mama mea, pensionară cu o pensie modestă, găsise totuși o cale să ne sprijine. Asta era dragostea adevărată.

Marko era tot mai abătut. Îl vedeam cum se chinuie să nu arate cât îl doare situația cu părinții lui. Într-o seară, după ce s-a întors de la serviciu, mi-a spus:
— Am vorbit cu tata la telefon. Mi-a zis că dacă vrem să fim independenți, să demonstrăm că putem reuși fără ajutorul lor.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Nimic… Ce rost are? Oricum nu înțeleg.

Tensiunea dintre noi creștea. Mă simțeam vinovată că poate eu sunt motivul pentru care părinții lui nu vor să ne ajute. Poate nu mă plac destul… Poate cred că l-am tras în jos.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am avut o ceartă urâtă cu Marko.
— De ce nu le spui ce simți? De ce accepți totul așa?
— Pentru că sunt părinții mei! Nu pot să mă cert cu ei pentru bani!
— Nu e vorba doar de bani! E vorba de respect! De familie!

Am plâns amândoi în acea noapte. Ne-am dat seama că problema nu era doar apartamentul sau banii, ci felul în care eram tratați ca familie.

Au trecut luni până când am reușit să strângem avansul necesar pentru un apartament micuț la marginea orașului. Când am semnat contractul la notar, am simțit o bucurie amară: reușisem singuri, dar cu ce preț?

La inaugurare am invitat și părinții lui Marko. Au venit cu un buchet de flori și un zâmbet forțat.
— Bravo vouă! Vedeți că se poate? a spus Gordana.
Am zâmbit politicos și am mulțumit. În sufletul meu însă era gol.

După ce au plecat toți invitații, am rămas singură pe balconul micuț al apartamentului nostru nou.
M-am uitat la luminile orașului și m-am întrebat: oare chiar trebuie să suferim atât ca să demonstrăm ceva? Oare sângele chiar ține loc de sprijin atunci când ai nevoie cel mai mult?

Voi ce credeți? Ce înseamnă pentru voi adevărata familie?