Când soacra devine o amenințare în propria casă: Mărturia Anei din București

— Nu mai pune atâta sare, Ana! Știi că lui Radu nu-i place așa, a tunat Elena din capătul bucătăriei, cu vocea ei ascuțită care părea să taie aerul în două. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea mi-a fugit instinctiv spre ușa de la balcon. Era închisă. Nu aveam unde să fug.

Așa începea fiecare seară de când Elena, soacra mea, s-a mutat la noi. Inițial, Radu mi-a spus că e doar pentru câteva luni, până își găsește un apartament mai aproape de sora ei. Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care am simțit cum fiecare colțișor al casei mele devine al ei: pernele aranjate după bunul ei plac, hainele mele mutate din dulapuri ca să aibă ea loc, chiar și parfumul meu preferat înlocuit cu mirosul de levănțică pe care îl adora.

— Lasă, mamă, nu te supăra pe Ana, a încercat Radu să tempereze lucrurile într-o seară, dar vocea lui era slabă, aproape absentă. Știam că nu va interveni niciodată cu adevărat. Între mine și Elena era un război tăcut, iar el era doar un spectator obosit.

La început am încercat să mă adaptez. Îi aduceam ceaiul preferat dimineața, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară, îi făceam cumpărăturile. Dar nimic nu era suficient. Găsea mereu ceva de criticat: „Nu știi să calci cămășile cum trebuie”, „Nu ai grijă de Radu așa cum ar trebui”, „Nu ești o gospodină adevărată”.

Într-o zi, când m-am întors mai devreme de la serviciu, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Săraca Ana… Nu știe să țină un bărbat lângă ea. Dacă nu eram eu aici, cred că Radu ar fi plecat demult.

M-am simțit mică, invizibilă. Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Seara, când Radu a venit acasă, i-am spus ce am auzit. A oftat și a dat din umeri:

— E bătrână, Ana… Nu te mai consuma. O să plece curând.

Dar nu pleca. În schimb, prezența ei devenea tot mai apăsătoare. Într-o duminică dimineață, când pregăteam cafeaua, Elena a intrat în bucătărie cu o privire rece:

— Să știi că am vorbit cu Radu despre faptul că nu ai făcut curățenie ieri. Nu e frumos să-l lași să trăiască în mizerie.

M-am uitat la ea neîncrezătoare:

— Am făcut curățenie vineri seara… Știi bine asta.

— Nu destul! Așa ceva nu se face într-o familie adevărată.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât, dar le-am înghițit. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă.

Zilele au început să semene între ele: dimineți cu reproșuri, seri cu tăceri apăsătoare și nopți în care mă întrebam dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Prietenele mele mă întrebau de ce nu ies mai des cu ele. Le mințeam că sunt prea obosită sau că am mult de lucru acasă.

Într-o seară, după ce Radu a adormit, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama:

— Mamă… Nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

Vocea ei caldă m-a liniștit puțin:

— Ana, trebuie să vorbești cu Radu serios. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Am încercat. Într-o sâmbătă seara, după cină, i-am spus lui Radu că nu mai pot suporta situația:

— E casa noastră, Radu! Vreau să simt că aparțin aici, nu că sunt o musafiră tolerată.

Elena a intrat exact atunci în sufragerie:

— Ce se întâmplă aici? De ce ridici vocea la fiul meu?

Radu s-a ridicat brusc:

— Mamă, te rog… Lasă-ne puțin singuri.

A ieșit bombănind și trântind ușa. Pentru prima dată l-am văzut pe Radu hotărât:

— Ai dreptate, Ana. Trebuie să găsim o soluție.

A doua zi dimineață i-a spus Elenei că trebuie să-și caute un apartament. A plâns, a țipat, m-a acuzat că vreau să-i iau fiul și că sunt o femeie rea. Dar pentru prima dată nu m-am simțit vinovată.

Au trecut luni până când Elena a plecat cu adevărat. Casa noastră a redevenit liniștită, dar rănile au rămas mult timp deschise. Relația mea cu Radu s-a schimbat: am început să vorbim mai mult, să ne ascultăm cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva sau dacă puteam face altfel. Dar știu sigur un lucru: niciodată nu trebuie să accepți ca cineva să-ți ia dreptul la liniște și demnitate în propria casă.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?