Când soțul meu a dat toată mâncarea gătită de mine mamei lui – o dramă românească din interior

— Unde e ciorba? Unde sunt sarmalele? Am întrebat cu vocea tremurândă, privind neîncrezătoare frigiderul gol. Era luni seara, iar după două zile de gătit în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, mă așteptam să găsesc acolo tot ce pregătisem pentru săptămână: ciorbă de perișoare, sarmale, salată de vinete, chiar și prăjitura cu mere pe care o făcusem special pentru Mara, fetița noastră. Dar rafturile erau goale. Doar câteva borcane cu murături și o sticlă de apă.

Sorin, soțul meu, stătea pe canapea cu ochii în telefon. — Le-am dus la mama, a zis fără să ridice privirea. — I-a fost rău zilele astea și nu avea nimic gătit.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Fără să mă întrebi? Tot? Chiar tot?

A ridicat din umeri. — Ce era să fac? Tu știi cum e mama, nu poate să stea flămândă. Și tu oricum gătești repede.

Am rămas nemișcată, cu mâna pe ușa frigiderului. M-am simțit invizibilă, ca și cum toată munca mea nu conta. Ca și cum eu și Mara eram pe locul doi după mama lui Sorin. M-am dus în dormitor și am început să plâng în pernă, încercând să nu mă audă fetița.

Nu era prima dată când Sorin lua decizii peste capul meu. De când ne-am mutat împreună, mama lui era mereu prezentă în viața noastră: ba venea neanunțată cu plase de cumpărături și observații despre cum țin casa, ba îl suna pe Sorin de câteva ori pe zi să-i spună ce să facem sau ce să nu facem. Eu încercam să fiu politicoasă, să nu stric armonia familiei. Dar în seara aceea am simțit că s-a rupt ceva în mine.

A doua zi dimineață, Mara m-a întrebat: — Mami, unde e prăjitura? Promiseseși că o mâncăm la micul dejun.

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit rușine și furie. Am făcut repede niște ouă ochiuri și am trimis-o la grădiniță. Apoi am stat la masă cu Sorin.

— Nu ți se pare normal să mă întrebi înainte să dai tot ce am gătit? am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Nu te mai supăra atâta! E mama mea, nu un străin! Și tu ai mamă, dacă ar avea nevoie n-ai face la fel?

— Ba da, dar aș vorbi cu tine înainte! Nu suntem singuri aici! Și Mara a rămas fără prăjitura promisă!

Sorin a oftat și a ieșit trântind ușa. Am simțit că mă sufoc în apartamentul nostru mic. Am sunat-o pe mama mea. — Mamă, nu mai pot. Simt că nu contez deloc în casa asta.

Ea a tăcut o clipă. — Draga mea, trebuie să-i spui clar ce simți. Dacă nu te respecți tu, nici el n-o va face.

În acea seară, când Sorin s-a întors acasă, am hotărât să vorbesc deschis. — Sorin, nu mai pot continua așa. Munca mea contează. Eu contez. Dacă vrei ca familia ta să fie bine, trebuie să fim toți bine aici, nu doar mama ta.

A ridicat din sprâncene. — Ce vrei să spui?

— Vreau să știu că suntem parteneri. Că deciziile care ne privesc pe toți le luăm împreună. Nu vreau să fiu bucătăreasa nimănui. Nu vreau ca Mara să crească văzând că mama ei e mereu pe locul doi.

A tăcut mult timp. Apoi a zis: — Nu m-am gândit niciodată că te doare atât de tare.

— Mă doare pentru că simt că nu am locul meu aici. Pentru că tot ce fac poate fi dat altcuiva fără ca măcar să fiu întrebată.

Seara aceea a fost începutul unor discuții lungi și grele între noi. Mama lui Sorin a aflat și ea și mi-a reproșat că sunt egoistă și că „nu știu ce înseamnă sacrificiul pentru familie”. Dar eu știam prea bine ce înseamnă sacrificiul: îl făceam zi de zi, doar că nimeni nu-l vedea.

Au urmat luni în care am învățat să spun „nu”, să cer ajutor și să-mi apăr drepturile în propria casă. Nu a fost ușor – au fost certuri, lacrimi și momente când am vrut să plec. Dar încet-încet, Sorin a început să mă asculte mai mult. A început chiar el să gătească uneori sau să mă întrebe dacă poate duce ceva mamei lui.

Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată perfect echilibrată. Dar știu că vocea mea contează acum mai mult ca oricând.

Oare câte femei trăiesc zilnic sentimentul acesta de invizibilitate în propria casă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?