Când soțul meu a întrebat dacă nu mai vrea să locuiască cu noi: Povestea unei mame între iubire, pierdere și curaj

— Mamă, tata a zis că poate ar fi mai bine să nu mai stea cu noi. Așa, pur și simplu, mi-a spus Ilinca într-o marți seară, în timp ce-și făcea temele la masa din bucătărie. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Ilinca nici măcar nu s-a uitat la mine, de parcă ar fi vorbit despre vreme sau despre o notă la matematică.

— Ce-ai spus? am întrebat, vocea mea abia trecând peste șoaptă.

— Tata a zis că poate ar fi mai bine să nu mai locuiască aici. Că sunteți mereu certați și că nu vrea să ne facă rău. Apoi a ridicat din umeri și s-a întors la caietul ei.

În momentul acela, am simțit cum lumea mea se prăbușește. Nu era prima dată când eu și Vlad ne certam, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea renunța la noi. Am rămas acolo, în bucătărie, cu sunetul creionului Ilincăi zgâriind hârtia și cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Seara aceea a trecut ca prin ceață. Vlad a venit târziu acasă, mirosind a țigară și a oboseală. Nu am avut curajul să-l întreb nimic. Am stat în pat, cu spatele la el, ascultându-i respirația grea. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: certurile tot mai dese, reproșurile nerostite, distanța care crescuse între noi fără să-mi dau seama.

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Vlad în bucătărie, cu o cafea în față și privirea pierdută.

— Vlad, ce i-ai spus Ilincăi? am întrebat direct, fără ocolișuri.

A ridicat ochii spre mine, obosiți și goi.

— Nu știu… Poate am greșit că i-am spus ei prima dată. Dar nu mai pot, Ana. Nu mai pot să trăiesc așa. Parcă suntem doi străini sub același acoperiș.

— Și soluția e să pleci? Să ne lași?

— Poate că da. Poate că e mai bine pentru toți.

Am izbucnit în plâns. Nu m-am putut abține. M-am gândit la Ilinca, la cum va crește fără tatăl ei lângă ea, la cum voi putea eu să țin totul pe umeri. Vlad s-a ridicat și a încercat să mă îmbrățișeze, dar l-am respins. Era prea târziu pentru gesturi de consolare.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ilinca s-a închis în camera ei, refuzând să vorbească cu mine sau cu Vlad. Mama mea m-a sunat într-o dimineață:

— Ana, ce se întâmplă? Ilinca mi-a scris un mesaj ciudat… Ești bine?

Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic mamei mele că familia pe care o crezusem indestructibilă se destramă sub ochii mei?

La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Ana, te văd schimbată… Dacă ai nevoie să vorbești…

Am izbucnit din nou în lacrimi. Simona m-a ținut de mână și m-a ascultat fără să mă judece. Era prima dată când spuneam cu voce tare: „Vlad vrea să plece.”

Seara aceea am petrecut-o pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit. Poate că am fost prea ocupată cu serviciul, cu grijile zilnice, cu temerile mele de a nu fi destul de bună ca mamă sau ca soție. Poate că Vlad avea dreptate: eram doi străini care împărțeau facturi și responsabilități, dar nu mai împărțeau vise sau speranțe.

Într-o duminică dimineață, Vlad și-a făcut bagajul. Ilinca stătea pe hol, cu ochii roșii de plâns.

— Tata… chiar pleci?

Vlad s-a apropiat de ea și a îmbrățișat-o strâns.

— O să vin să te văd mereu, puiule. Nu te las singură.

Ilinca nu a spus nimic. S-a retras în camera ei și a trântit ușa.

Am rămas singură în sufragerie, privind valiza lui Vlad dispărând pe scări. Am simțit un gol imens în stomac și o frică paralizantă: cum voi reuși să fiu mamă și tată pentru Ilinca? Cum voi putea merge mai departe când tot ce știam s-a năruit?

Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. Ilinca s-a schimbat: era tăcută, irascibilă, refuza să iasă cu prietenii sau să vorbească despre școală. Într-o seară am găsit-o plângând sub pătură.

— De ce ne-ai lăsat să ajungem aici? m-a întrebat printre sughițuri.

Nu am avut răspunsuri. Doar lacrimi și îmbrățișări stângace.

Am început să mergem împreună la consiliere psihologică. La început Ilinca refuza să vorbească, dar încet-încet a început să-și deschidă sufletul. Și eu la fel. Am realizat cât de mult ne-am rănit unii pe alții fără să vrem și cât de greu este să reconstruiești ceva ce s-a spart în mii de bucăți.

Mama mea venea des la noi și încerca să ne ajute cum putea: gătea supa preferată a Ilincăi sau mă lua în brațe când credea că nu vede nimeni.

Au trecut aproape doi ani de atunci. Vlad vine la Ilinca în fiecare weekend și încearcă să fie prezent în viața ei. Eu încă mă lupt cu singurătatea și cu sentimentul de eșec. Dar am descoperit că sunt mai puternică decât credeam. Am început să ies din nou cu prietenele mele, am reluat vechi pasiuni uitate și am învățat să mă iert pentru greșelile făcute.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit ca să salvez familia noastră. Alteori mă gândesc că poate unele lucruri trebuie să se termine ca să putem începe altele noi.

Mă uit la Ilinca acum — adolescenta care a trecut prin atâtea — și mă întreb: oare va reuși vreodată să mă ierte? Oare va putea iubi fără teamă de abandon? Și eu… voi avea curajul să iubesc din nou?