Când soțul meu a uitat de noi pentru fratele lui

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea geaca, pregătit să plece din nou la cumnata mea, Irina.

Radu s-a oprit în prag, fără să mă privească. — Nu e vorba despre noi, Ana. E vorba despre copii. Copiii lui Sorin au nevoie de mine acum.

— Dar copiii tăi? ai noștri? Ai uitat că și ei au nevoie de tine? am întrebat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

A tăcut. Apoi a ieșit, trântind ușa. Am rămas singură, cu două perechi de ochi mari și speriați privind spre mine: Maria și Vlad, copiii noștri. M-am așezat lângă ei pe canapea și i-am strâns la piept. În ultimul an, de când Sorin, fratele lui Radu, murise într-un accident de mașină, viața noastră se transformase într-o piesă de teatru absurdă, în care eu eram mereu în rolul secundar.

La început am înțeles. Șocul pierderii, durerea Irinei, nepoții rămași fără tată. Radu era mereu acolo: ducea copiii la școală, repara lucruri prin casă, făcea cumpărături. Dar, încet-încet, a început să lipsească de la mesele noastre, să uite de zilele de naștere ale copiilor noștri, să nu mai răspundă la mesaje. Când îl întrebam dacă vine acasă la cină, răspundea sec: „Nu pot, trebuie să stau cu Irina, e greu pentru ea.”

Într-o zi, Maria m-a întrebat: — Mami, tati mai locuiește cu noi?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Da, iubita mea. Doar că acum trebuie să ajute și pe alții.

— Dar pe noi cine ne ajută? a întrebat Vlad, privind în gol.

Nu am avut răspuns. Începusem să mă simt ca o fantomă în propria viață. Mă trezeam dimineața și mă întrebam dacă Radu va veni acasă în acea zi sau dacă va rămâne peste noapte la Irina „ca să nu fie copiii singuri”. Prietenii mă întrebau dacă suntem bine. Mama îmi spunea că trebuie să am răbdare, că „așa e familia, trebuie să ne sprijinim unii pe alții”. Dar cât să mai pot duce singură?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am luat telefonul și i-am scris un mesaj: „Radu, te rog, vino acasă. Avem nevoie de tine.” Nu mi-a răspuns. A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Am dormit la Irina. Vlad are febră, du-l la doctor.”

Am simțit că explodez. Am început să mă cert cu el de fiecare dată când îl prindeam acasă. — Nu vezi că ne pierdem? Nu vezi că Maria nu mai vorbește cu tine? Că Vlad plânge noaptea după tine?

— Ana, nu pot să-i las pe copiii lui Sorin singuri! Irina nu se descurcă! a ridicat vocea el.

— Dar eu? Eu mă descurc? Cine mă ajută pe mine?

A dat din umeri și a ieșit din cameră. În acea noapte am plâns până am adormit. Mă simțeam vinovată că sunt geloasă pe niște copii rămași fără tată. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mai puternică. Dar și furioasă. Furioasă că familia mea se destramă sub ochii mei și nu pot face nimic.

Într-o duminică, am decis să merg la Irina acasă. Am bătut la ușă și ea mi-a deschis, surprinsă. — Ana? Ce s-a întâmplat?

— Putem vorbi?

Am intrat și am văzut cum Radu se juca cu nepoții pe covor. Copiii mei stăteau stingheri într-un colț. M-am apropiat de el și i-am spus încet:

— Trebuie să alegi. Nu poți fi tată pentru toți și să nu mai fii tată pentru ai tăi.

Irina s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi. — Ana, nu vreau să vă despart. Dar nu pot fără ajutorul lui Radu.

— Nici eu nu pot fără el, am spus. Și copiii mei nu pot fără tatăl lor.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat și a ieșit din cameră. Am rămas cu Irina, două femei obosite, fiecare cu durerea ei. — Îmi pare rău, Ana. Știu că nu e corect. Dar nu știu ce să fac.

— Nici eu nu știu, Irina. Dar nu putem trăi așa la nesfârșit.

În acea seară, Radu a venit acasă. S-a așezat lângă mine pe pat și a spus încet:

— Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți. Mă simt vinovat dacă nu sunt acolo pentru ei. Dar vă văd și pe voi cum suferiți.

— Poate că nu trebuie să fii erou pentru toată lumea, Radu. Poate că trebuie doar să fii tată pentru copiii tăi și soț pentru mine.

A dat din cap și a început să plângă. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil. L-am ținut în brațe și am plâns amândoi.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Încercăm să găsim un echilibru, dar rana e adâncă. Uneori mă întreb: oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?