Când soțul meu mi-a prezentat o notă de plată: Confesiunea unei soții din România

— Maria, trebuie să vorbim, mi-a spus Radu într-o seară de joi, când tocmai pusesem masa și copiii se jucau în sufragerie. Vocea lui era rece, aproape străină, iar eu am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când discuțiile noastre se transformau în certuri, dar de data asta era ceva diferit în privirea lui. A scos din buzunar o hârtie împăturită și mi-a întins-o, evitând să mă privească în ochi.

Am desfăcut hârtia cu mâinile tremurânde. Era o listă, scrisă cu pixul lui albastru: „Lumină – 120 lei, apă – 80 lei, mâncare – 700 lei, haine copii – 250 lei, benzină – 300 lei…” și tot așa, până la un total trasat cu o linie groasă. Sub total, cu litere mari: „CONTRIBUȚIA TA: 50%”. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi bătea nebunește. Am ridicat privirea spre el, dar Radu se uita pe fereastră, de parcă nu era acolo.

— Ce-i asta, Radu? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— E simplu, Maria. De azi înainte, fiecare trebuie să-și asume partea lui. Nu mai merge să trag doar eu. Suntem parteneri, nu? a spus el, cu o voce tăioasă, de parcă ar fi vorbit cu un coleg de serviciu, nu cu soția lui de doisprezece ani.

M-am simțit mică, umilită, de parcă toată munca mea de acasă, toate nopțile nedormite cu copiii, mesele gătite, hainele spălate, nu valorau nimic. Am vrut să țip, să-i spun că nu sunt contabilul lui, dar am rămas mută. În mintea mea, se derulau toate momentele în care am pus familia pe primul loc, în care am renunțat la cariera mea de profesoară ca să pot fi aproape de copii, pentru că el insista că „un copil are nevoie de mamă acasă”.

— Și dacă nu pot? Dacă nu am de unde? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Atunci trebuie să te gândești ce faci mai departe, a răspuns el, fără să clipească.

În acea noapte, nu am dormit deloc. M-am uitat la tavan, ascultând respirația liniștită a copiilor din camera alăturată. Mă întrebam când s-a rupt totul între noi. Când a devenit dragostea noastră o chestiune de facturi și procente? Îmi aminteam de Radu cel de la început, care îmi aducea flori de câmp și mă ținea de mână pe stradă. Unde dispăruse omul acela?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu mama. Am sunat-o, iar ea, ca de obicei, a încercat să mă liniștească:

— Lasă, mamă, toți bărbații mai au momente grele. Poate e stresat la serviciu. Fii tu înțeleaptă, nu pune paie pe foc.

Dar eu nu mai puteam să tac. Mă simțeam ca o fantomă în propria casă. Am început să caut anunțuri de muncă pe internet, să-mi actualizez CV-ul, să mă gândesc la cine aș putea apela pentru ajutor. În fiecare seară, Radu venea acasă, mânca în tăcere și se uita la televizor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Copiii simțeau tensiunea, mă întrebau de ce tata nu mai râde cu noi.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun:

— Radu, nu pot să trăiesc așa. Nu suntem colegi de apartament, suntem o familie. Dacă nu mai vrei să fim împreună, spune-mi. Dar nu mă umili cu liste și procente.

S-a uitat la mine lung, apoi a oftat:

— Maria, nu mai știu nici eu ce vreau. Sunt obosit. Totul e pe umerii mei, iar tu… tu nu vezi, dar nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit.

M-au durut cuvintele lui ca o palmă. Am simțit că mă prăbușesc, dar nu am plâns. Am ieșit din casă și am mers pe jos, fără țintă, până mi-au amorțit picioarele. În mintea mea, se amestecau furia, tristețea și o dorință nebună de a-mi recăpăta viața. Am început să mă gândesc la mine, la ce vreau eu, nu la ce așteaptă ceilalți de la mine.

În săptămânile care au urmat, am găsit un job part-time la o librărie din oraș. Nu era mult, dar era al meu. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că exist și pentru altceva decât pentru familie. Am început să zâmbesc din nou, să mă uit în oglindă fără să mă simt vinovată. Copiii au observat schimbarea și au venit să mă îmbrățișeze, spunându-mi că sunt cea mai bună mamă.

Radu a început să mă privească altfel, cu o urmă de regret, dar și cu teamă. Între noi, distanța a crescut, dar eu nu mai eram dispusă să mă pierd pentru a salva ceva ce nu mai exista. Am învățat să spun „nu”, să cer respect, să nu mai accept umilința.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi uităm de noi, crezând că sacrificiul e dovada supremă de iubire? Poate că e timpul să vorbim, să ne cerem dreptul la fericire, la respect, la o viață trăită cu demnitate. Voi ce ați face dacă ați primi o notă de plată pentru propria viață?