Când succesul l-a orbit: Povestea mea cu Vlad

— Irina, nu înțelegi! Am nevoie de tine acum, mai mult ca oricând!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, aceeași în care cu ani în urmă îmi promitea că vom fi mereu împreună, orice s-ar întâmpla. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea haotic. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam. Unde era bărbatul care mă făcea să râd cu lacrimi, care îmi aducea flori fără motiv și mă ținea de mână pe stradă, mândru că sunt a lui?

Totul a început într-o seară de toamnă, când Vlad a venit acasă cu ochii sclipind de entuziasm. Tocmai fusese promovat la firma de consultanță unde lucra. „Irina, suntem salvați! O să avem tot ce ne-am dorit!” Am sărit în brațele lui, bucuroasă pentru el, pentru noi. Nu știam atunci că acea promovare avea să fie începutul sfârșitului pentru noi.

La început, totul părea perfect. Vlad era mai ocupat, dar încerca să compenseze: cine romantice, mici cadouri, mesaje dulci. Dar încet-încet, prezența lui s-a transformat în absență. Seară după seară venea tot mai târziu acasă, cu ochii obosiți și telefonul mereu la ureche. Îi găteam mâncarea preferată, dar el mânca în grabă sau nici nu se atingea de ea. Îl întrebam dacă e bine, dacă pot face ceva să-l ajut. „Nu acum, Irina. Am treabă.”

Apoi au început petrecerile de firmă, ieșirile cu colegii, conferințele la București sau Cluj. Mă uitam la pozele postate de colegii lui pe Facebook: Vlad râdea larg între două colege elegante, cu un pahar de vin în mână. Eu rămâneam acasă, singură cu gândurile mele și cu pisica noastră, Lili.

Într-o seară, după ce nu mi-a răspuns la telefon ore întregi, l-am așteptat în bucătărie cu lumina stinsă. Când a intrat pe ușă, mirosind a parfum străin și a whisky scump, am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Vlad, te mai gândești vreodată la noi? La mine?
— Irina, nu începe! Nu vezi cât muncesc? Tot ce fac e pentru noi!
— Pentru noi? Sau pentru tine?

A tăcut și a plecat la duș fără să mai spună nimic. Din acea seară am știut că nu mai eram o prioritate pentru el.

Lunile au trecut și distanța dintre noi a crescut. Am încercat să vorbesc cu el, să-i spun că mă simt invizibilă, dar mereu avea altceva de făcut. Prietenele mele îmi spuneau să-l las, că merit mai mult. Mama mă ruga să nu renunț: „Bărbații sunt așa când au succes. Trebuie să fii răbdătoare.” Dar câtă răbdare poate avea o femeie care se simte uitată?

Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-a plăcut mult aseară. Să repetăm?” Semnat: Roxana. Am simțit cum mi se taie respirația. Când l-am confruntat, a negat totul. „E doar o colegă! Exagerezi!” Dar privirea lui trăda vinovăția.

Am început să mă sting încet. Nu mai aveam chef de nimic. La serviciu eram absentă, acasă plângeam pe ascuns. Lili era singura care mă mai alina.

Apoi, într-o zi de iarnă, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era palid și abătut.

— Irina… Am probleme la firmă. Se fac restructurări și… cred că o să fiu dat afară.

Nu am știut ce să-i spun. O parte din mine voia să-l îmbrățișeze, să-l aline ca altădată. Dar alta voia să-i strige: „Unde ai fost când eu aveam nevoie de tine?”

În zilele următoare a devenit brusc atent: îmi aducea flori, gătea cina (stângaci), mă întreba cum a fost ziua mea. Încerca să repare ceva ce fusese distrus demult.

— Irina, știu că am greșit. Am fost orbit de muncă și de succes. Dar tu ai fost mereu aici pentru mine… Te rog, nu mă lăsa acum.

L-am privit lung. Oare chiar meritam să fiu doar umbra din viața lui? Să fiu importantă doar când are nevoie?

Într-o seară am ieșit la plimbare prin parc. Zăpada scârțâia sub pași și aerul era tăios.

— Vlad… Nu pot uita cât de singură m-ai făcut să mă simt. Nu sunt doar un refugiu când ți-e greu.
— Știu… Dar vreau să schimb totul! Dă-mi o șansă!

Am tăcut mult timp. În sufletul meu era o furtună: iubire veche amestecată cu dezamăgire și teamă.

Acum stau la masa din bucătărie și mă gândesc: Oare oamenii chiar se pot schimba? Sau ne amăgim sperând că dragostea poate repara totul? Ce aș face dacă aș fi din nou uitată?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau să mai fiu niciodată invizibilă în propria mea viață.

Voi ce ați face în locul meu? Ați ierta sau ați merge mai departe?