Când tata a decis cine e potrivită pentru mine: Povestea unei iubiri judecate de familie

— Nu pot să cred că ai adus-o pe fata asta în casa noastră, Vlad! Ai văzut cum se îmbracă? Ce o să zică lumea?
Vocea tatălui meu răsuna în sufragerie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă uitam la el, la fața lui roșie de furie, și nu-mi venea să cred că totul pornise de la o rochie verde, puțin mai scurtă decât ar fi considerat el „potrivit”. Lângă mine, Ana își strângea mâinile, încercând să-și ascundă tremurul.

Nu era prima dată când tata avea ceva de comentat despre alegerile mele, dar niciodată nu fusese atât de dur. Mama, ca de obicei, încerca să tempereze spiritele, dar privirea ei spunea tot: și ea era de partea lui, doar că nu avea curajul să o spună cu voce tare.

— Tată, Ana e o fată extraordinară. Nu contează cum se îmbracă, contează ce fel de om e! am încercat eu să argumentez, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Tata a oftat adânc și a dat din cap a dezaprobare:

— Vlad, tu nu înțelegi. Lumea te judecă după femeia pe care o ai lângă tine. Dacă ea nu știe să se poarte, toată lumea o să creadă că nici tu nu ai fost crescut cum trebuie.

Ana a ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Era prima dată când o aduceam acasă și deja părea că vrea să fugă. M-am simțit neputincios, prins între două lumi: cea a familiei mele, cu regulile ei vechi și rigide, și cea a iubirii pe care o simțeam pentru Ana.

După acea dimineață, lucrurile s-au schimbat între noi. Ana a început să evite întâlnirile cu părinții mei. Îmi spunea mereu:

— Vlad, nu vreau să-ți stric relația cu familia. Poate ar fi mai bine să ne vedem doar noi doi…

Dar eu nu voiam să aleg. Îmi doream ca toți oamenii pe care îi iubesc să poată sta la aceeași masă fără să se judece unii pe alții.

Într-o seară, după ce am ieșit împreună la film, am găsit-o pe mama așteptându-mă în bucătărie. Avea privirea aceea blândă, dar hotărâtă:

— Vlad, tatăl tău nu e un om rău. El vrea doar ce e mai bine pentru tine. Poate că Ana ar trebui să fie mai atentă la cum se prezintă…

Am izbucnit:

— Dar de ce trebuie să fie totul despre aparențe? De ce nu contează ce simt eu?

Mama a oftat și mi-a pus mâna pe umăr:

— În lumea noastră contează și asta. Oamenii vorbesc…

Am plecat trântind ușa după mine. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care tata mi-a spus că „bărbatul trebuie să fie stâlpul casei”, dar niciodată nu m-a întrebat ce mă face fericit cu adevărat.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu tata. L-am găsit în grădină, udând florile.

— Tată, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine fără să spună nimic.

— O iubesc pe Ana. Și dacă nu poți accepta asta… atunci poate că ar trebui să mă mut.

A lăsat stropitoarea jos și s-a uitat lung la mine:

— Vlad, tu chiar crezi că fata asta e potrivită pentru tine?

— Da! Pentru că mă face fericit! Pentru că râde la glumele mele proaste și mă ascultă când am nevoie. Pentru că mă iubește așa cum sunt!

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi… și eu am trecut prin asta cu bunicul tău. Nici el n-a vrut-o pe mama ta la început. Dar vremurile erau altele…

Am simțit pentru prima dată că tata nu e doar un zid de prejudecăți, ci și un om care a suferit din cauza lor.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Ana a început să vină din nou la noi acasă, dar mereu cu inima strânsă. Tata încă o privea cu suspiciune, iar mama încerca să facă totul să pară normal.

Într-o zi, Ana a venit îmbrăcată într-o rochie lungă, simplă, fără nimic extravagant. Tata a zâmbit pentru prima dată și i-a spus:

— Așa te recunosc! Ești o fată frumoasă.

Ana mi-a șoptit la ureche:

— E greu să fii tu însăți când toată lumea vrea altceva de la tine…

Am realizat atunci cât de mult ne lăsăm influențați de părerile celor din jur și cât de greu este să rămâi fidel propriei identități într-o lume care te judecă la fiecare pas.

Astăzi suntem încă împreună, dar rana acelor zile încă doare. Tata a învățat să o accepte pe Ana, dar știu că undeva în sufletul lui încă spera la altceva pentru mine.

Mă întreb uneori: cât de mult ar trebui să conteze părerea familiei atunci când vine vorba de fericirea noastră? Oare chiar trebuie să ne schimbăm pentru a fi acceptați sau ar trebui ca dragostea adevărată să fie suficientă?