Când Tata S-a Întors Acasă: Povestea Unei Iubiri Neașteptate

— De ce nu vine tata niciodată la serbare? am întrebat, cu ochii umezi, privind spre mama care se străduia să-mi aranjeze costumul de iepuraș. Era a treia oară când îl întrebam în acea săptămână, iar răspunsul ei era mereu același: „Tata e plecat cu serviciul, dragul meu.”

Aveam doar șapte ani și deja învățasem să-mi ascund dezamăgirea. Tata, adică Mihai, era un om de afaceri mereu pe drumuri. Îl vedeam rar, iar când venea acasă, aducea mereu cadouri scumpe și promisiuni că data viitoare va sta mai mult. Dar data viitoare nu venea niciodată. Într-o zi, mama a venit acasă cu ochii roșii și mi-a spus că tata nu se va mai întoarce. „Suntem doar noi doi acum, Ilinca”, mi-a șoptit, strângându-mă tare în brațe.

Anii au trecut greu. Mama lucra două schimburi la spital, iar eu mă obișnuisem cu liniștea apăsătoare din apartamentul nostru mic din Berceni. Într-o seară friguroasă de noiembrie, mama a venit acasă cu un bărbat necunoscut. Era înalt, cu părul grizonat și ochi blânzi. „Ilinca, el este domnul Dinu, colegul meu de la spital. Ne va ajuta cu temele la matematică.”

Am privit suspicioasă la el. Nu voiam pe nimeni nou în viața mea. Dar domnul Dinu nu s-a supărat pe răceala mea. În fiecare marți și joi venea cu o sacoșă de covrigi calzi și răbdare infinită. „Hai să vedem cum rezolvăm problema asta împreună”, îmi spunea, iar vocea lui calmă mă făcea să uit pentru câteva clipe de absența tatei.

După câteva luni, domnul Dinu a început să vină tot mai des. Îl vedeam cum îi aduce mamei flori sau cum îi gătea ciorbă de perișoare când era prea obosită să gătească. Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. „Nu știu dacă Ilinca îl va accepta vreodată”, îi spunea lui Dinu printre suspine. El a luat-o de mână și i-a șoptit: „Nu vreau să-i iau locul tatălui ei. Vreau doar să fiu aici pentru ea.”

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Dinu în sufragerie, reparând jucăria mea preferată, un ursuleț de pluș căruia îi lipsea o ureche de luni bune. „Nu-i nimic dacă nu mă placi încă”, mi-a spus zâmbind. „Dar ursulețul ăsta merită o a doua șansă.”

Nu știu când am început să-l privesc altfel. Poate a fost atunci când m-a dus prima dată la patinoar și m-a prins înainte să cad. Sau poate când a venit la serbarea de sfârșit de an și a aplaudat mai tare decât toți ceilalți părinți la unison cu lacrimile mele de fericire.

Într-o zi, tata biologic a apărut pe neașteptate la ușa noastră. Aveam doisprezece ani și aproape că nu-l mai recunoșteam. Mi-a adus o păpușă scumpă și mi-a promis din nou că va veni mai des. Dar când i-am spus că domnul Dinu mă ajută la teme și vine la toate serbările, s-a încruntat: „Nu ai nevoie de alt tată, Ilinca! Eu sunt tatăl tău!”

Am simțit atunci o furie mocnită care mă ardea pe dinăuntru. „Dar unde ai fost când am avut nevoie de tine? Unde ai fost când am plâns că nu știu tabla înmulțirii sau când am avut febră și mama era la muncă?” Tata nu a răspuns. A plecat la fel de repede cum venise.

În acea seară, l-am găsit pe Dinu pe balcon, privind spre luminile orașului. M-am apropiat timid și i-am spus: „Poți să-mi citești povestea înainte de culcare?” Ochii lui s-au umplut de lacrimi și m-a strâns în brațe fără să spună nimic.

Anii au trecut și relația noastră a crescut odată cu mine. Când am intrat la liceu, Dinu era mereu acolo: la festivități, la concursuri, la primele mele dezamăgiri în dragoste. Mama era fericită și liniștită pentru prima dată după mult timp.

Totuși, conflictul dintre mine și tata biologic nu dispăruse. De fiecare dată când venea în vizită – tot mai rar – încerca să-mi cumpere afecțiunea cu telefoane scumpe sau excursii exotice. Dar eu nu mai eram copilul care tânjea după cadouri; voiam doar să fiu ascultată și iubită.

Într-o zi, la majoratul meu, am decis să spun adevărul în fața tuturor invitaților: „Tată nu e cel care te naște, ci cel care te crește și te iubește necondiționat.” Am văzut cum tata biologic a plecat capul rușinat, iar Dinu m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi.

Acum sunt adult și privesc în urmă cu recunoștință pentru omul care a ales să fie tatăl meu fără să-i ceară nimeni asta. M-am întrebat deseori ce definește un părinte adevărat: sângele sau sufletul? Poate că răspunsul e undeva între ele, dar știu sigur că dragostea sinceră vindecă orice rană.

Oare câți copii ca mine mai trăiesc cu dorul unui părinte absent? Și câți oameni ca Dinu aleg să iubească fără condiții? Voi ce credeți: ce face un tată adevărat?