Când totul se prăbușește: Povestea Magdei, soacrei și granițelor răbdării

— Nu te mai plânge, Magda, că nu te ajută la nimic! a răsunat vocea Elenei, soacra mea, în camera mică, sufocată de mirosul de medicamente și ceaiuri. Mă uitam la tavan, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi simțeam corpul greu, străin, prins între cearșafuri și neputință. În urmă cu două săptămâni, viața mea era alta: alergam după copii prin parc, făceam cumpărături, mă certam cu Mihai pe teme banale. Acum, Mihai nu mai era. Plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu doi copii mici și cu o coloană fracturată.

Elena a venit a doua zi după accident. Nu am cerut-o eu, dar nici nu aveam pe cine altcineva să chem. Mama murise de câțiva ani, iar sora mea era plecată în Italia. Elena a intrat în casă cu pași hotărâți, ca și cum ar fi fost mereu acolo. A început să reorganizeze bucătăria, să mute lucruri, să dea ordine copiilor. La început am fost recunoscătoare. Aveam nevoie de ajutor. Dar, pe măsură ce zilele treceau, simțeam cum fiecare gest al ei mă strivește.

— Nu vezi că nu se poate așa? Copiii ăștia au nevoie de disciplină! spunea ea, ridicând vocea la Maria, fetița mea de șase ani, care plângea după mine.

— Las-o, Elena, e speriată… încercam eu să intervin, dar vocea mea era slabă, pierdută printre perne.

— Dacă tu nu poți, trebuie să pot eu! răspundea ea tăios.

În fiecare zi mă simțeam tot mai mică. Elena nu mă consulta niciodată. Îi schimba pe copii în hainele pe care le voia ea, le făcea programul după bunul plac, iar pe mine mă hrănea cu supă și compoturi de care nu aveam poftă. Îmi era rușine să-i spun că nu-mi place supa ei de găină sau că vreau să stau singură câteva minute. Mă simțeam datoare. Fără ea, nu m-aș fi descurcat. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam că pierd ceva din mine.

Într-o seară, când copiii dormeau deja, Elena a intrat în cameră cu o cană de ceai.

— Magda, trebuie să vorbim serios. Nu poți continua așa. Trebuie să fii mai tare pentru copii. Nu-i bine să te vadă plângând.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip la ea, să-i spun că nu mai pot, că mi-e dor de Mihai chiar dacă m-a trădat, că mi-e frică să nu rămân paralizată pe viață. Dar am tăcut. Am luat cana și am sorbit din ceaiul amar.

— Știu… am șoptit.

— Și încă ceva: trebuie să ne gândim ce facem cu apartamentul. Mihai mi-a spus că poate ar trebui să-l vindem și să ne mutăm la mine la țară. Acolo ai avea liniște și eu aș putea avea grijă de toți.

M-am uitat la ea șocată. Să vând apartamentul? Casa în care copiii mei au crescut? Să mă mut la țară cu ea? Simțeam că mă sufoc. Dar nu aveam forță să protestez.

Zilele au început să semene una cu alta. Elena era peste tot: la școală, la piață, în camera mea. Copiii au început să-i spună „mamaie” mai des decât „mama”. Maria venea la mine doar seara, când Elena nu era prin preajmă.

— Mami, când o să mergi din nou? Când o să vii cu noi în parc?

Îmi mușcam buzele ca să nu plâng.

— Curând, iubita mea. Curând…

Într-o dimineață, am auzit-o pe Elena vorbind la telefon cu Mihai.

— Nu se descurcă deloc fără mine. Da, da… Nu știu ce-ai face fără mine! Da, copiii sunt bine… Dar Magda… e slabă… Nu știe să fie mamă singură.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu eram slabă! Suferisem un accident groaznic, îmi pierdusem soțul și totuși eram aici pentru copiii mei. Dar nimeni nu vedea asta. Toți vedeau doar cât de mult face Elena.

Într-o zi, Maria s-a îmbolnăvit. Febră mare, frisoane. Elena a început să țipe la ea că a stat prea mult desculță prin casă. Eu am încercat să o liniștesc pe Maria din patul meu.

— Las-o în pace! Nu e vina ei!

Elena s-a întors spre mine cu ochii fulgerători.

— Dacă ai putea să te ridici din pat, ai vedea cum e să ai grijă de doi copii singură!

Atunci am izbucnit în plâns. Toată furia și neputința s-au revărsat peste mine.

— Nu vreau să-mi crești copiii după regulile tale! Nu vreau să vând casa! Nu vreau să mă mut la țară! Vreau doar… vreau doar să fiu lăsată să respir!

Elena a tăcut pentru prima dată. S-a uitat la mine lung și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la mama mea, la cum ar fi fost dacă ar fi fost ea lângă mine. M-am gândit la Mihai și la cât de ușor i-a fost să plece. M-am gândit la Elena și la cât de greu îi este ei să renunțe la control.

A doua zi dimineață, Elena a venit cu ochii roșii de nesomn.

— Magda… poate am exagerat. Dar mi-e frică și mie. Mi-e frică pentru tine și pentru copii… N-am vrut să te rănesc.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată am simțit că suntem două femei rănite, nu două inamice.

Recuperarea mea a fost lentă și dureroasă. Dar am început să-mi recapăt vocea. Am pus limite: „Nu vreau asta”, „Am nevoie de asta”. Am refuzat mutarea la țară și vânzarea apartamentului. Am cerut ajutorul unei vecine pentru copii când Elena era prea obosită sau prea nervoasă.

Relația noastră nu a devenit perfectă. Încă ne certăm uneori, încă ne rănim fără voie. Dar am învățat că recunoștința nu trebuie să fie o povară și că dreptul meu la fericire nu e negociabil.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra recunoștinței? Câte își pierd vocea din teamă sau din rușine? Oare când vom învăța să cerem ajutor fără să ne pierdem pe noi înșine?