Când trecutul dansează cu prezentul: O vară la sanatoriu

— Nu pot să cred… tu ești? — vocea lui mi-a tăiat respirația, iar mâna întinsă spre mine a rămas suspendată între două lumi: cea de acum și cea de atunci, când eram doar doi adolescenți visători pe holurile liceului „Mihai Eminescu” din Bacău.

Mă numesc Camelia. Am 54 de ani, două fete mari și un soț care, de ani buni, nu mă mai vede cu adevărat. Vara asta, după o perioadă grea — mama s-a stins, fetele au plecat la facultate, iar eu am simțit că mă sufoc în propria casă — am decis să plec singură la sanatoriu, la Slănic Moldova. Nu aveam planuri mari: voiam doar să respir, să dorm fără griji și să nu mai aud „Ce-ai gătit azi?” sau „Unde mi-e cămașa?”

În seara aceea, sala de dans era plină de oameni care încercau să uite de reumatism și singurătate. Muzica live, mirosul de parfum ieftin amestecat cu cel de cremă antireumatică, râsete și priviri curioase. M-am așezat timid la o masă, cu o limonadă în față. Nu voiam să dansez. Dar când orchestra a început „Seara pe deal”, ceva m-a împins spre ring. Și atunci l-am văzut.

— Camelia? — a spus el din nou, cu vocea aceea caldă pe care n-o uitasem niciodată.

— Doru… — am șoptit, simțind cum obrajii mi se înroșesc ca la 17 ani.

A fost primul meu iubit. Primul sărut, prima scrisoare de dragoste, prima despărțire care m-a făcut să plâng zile întregi. Ne-am pierdut după Bac, el a plecat la București, eu am rămas acasă pentru că tata s-a îmbolnăvit și mama avea nevoie de ajutor. Ne-am promis că ne vom scrie, dar viața ne-a înghițit pe fiecare în felul ei.

— Ce faci aici? — m-a întrebat el, zâmbind stânjenit.

— Recuperare… și tu?

— La fel. Spatele… bătrânețea nu vine singură.

Am râs amândoi, dar râsul era amar. Am dansat încet, ca doi străini care știu prea multe unul despre celălalt. Muzica s-a oprit, dar noi nu ne-am desprins imediat. Am ieșit pe terasă, unde aerul era răcoros și mirosul de brad îmi amintea de excursiile noastre din liceu.

— Ți-ai împlinit visele? — m-a întrebat el brusc.

Am tăcut. Ce să-i spun? Că am visat să devin profesoară de română și am ajuns contabilă într-o firmă mică? Că am visat să văd lumea și n-am trecut niciodată de Brașov? Că iubirea s-a transformat într-o rutină apăsătoare?

— Am două fete minunate… — am spus încet. — Și tu?

— Un băiat. Dar sunt divorțat de zece ani.

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la soțul meu, la serile în care stăm fiecare cu ochii în telefon sau la televizor, fără să ne mai spunem nimic. La certurile mici care au devenit ziduri între noi.

— Ți-ai dorit vreodată să dai timpul înapoi? — l-am întrebat.

— În fiecare zi. Dar nu pentru că regret ce am acum… ci pentru că nu știu dacă am ales corect atunci.

Am stat mult pe terasă, povestind despre viețile noastre paralele. Despre părinți bolnavi, copii rebeli, rate la bancă și vise uitate. Ne-am dat seama că nu suntem singurii care trăiesc cu sentimentul că viața le-a scăpat printre degete.

În zilele următoare ne-am întâlnit zilnic: la masaj, la plimbare prin pădure sau la cafea pe terasa sanatoriului. Oamenii au început să șușotească — „Uite-o pe Camelia cu domnul acela înalt!” — dar nu-mi păsa. Pentru prima dată după mulți ani mă simțeam văzută.

Într-o seară, Doru m-a întrebat:

— Dacă ai putea alege din nou… ai face altfel?

Nu am știut ce să răspund. M-am gândit la fetele mele, la casa noastră mică dar plină de amintiri, la soțul meu care nu e rău, doar obosit și prins în grijile lui. Dar m-am gândit și la mine: când am încetat să mai fiu Camelia și am devenit doar „mama fetelor” sau „soția lui Viorel”?

Ultima noastră seară la sanatoriu a fost cea mai grea. Doru pleca dimineața spre București. Am dansat din nou împreună, fără să ne spunem prea multe. La despărțire m-a strâns tare în brațe:

— Să nu uiți cine ești, Camelia.

Am plâns toată noaptea. Dimineața am plecat acasă cu sufletul sfâșiat între două lumi: cea a trecutului plin de promisiuni și cea a prezentului plin de compromisuri.

Când am ajuns acasă, Viorel m-a întâmpinat cu obișnuitul „Ce-ai adus bun?” Fetele mi-au trimis mesaje scurte: „Ai ajuns?”

M-am uitat în oglindă și mi-am promis că nu voi mai lăsa viața să treacă pe lângă mine fără să-mi pese.

Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să schimbăm ceva? Sau pentru că nu mai știm cine suntem cu adevărat?