Când ușa se deschide spre adevăr: Povestea unei trădări

— Nu pot să cred! Nu pot să cred că tocmai tu… — vocea mi s-a frânt, iar cuvintele au rămas suspendate între pereții reci ai apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe clanță, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. În fața mea, Radu, soțul meu de opt ani, stătea cu capul plecat, iar lângă el, cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi, era Irina — cea pe care o consideram sora pe care n-am avut-o niciodată.

Totul s-a întâmplat într-o zi de joi, pe la ora patru după-amiaza. Mă întorceam dintr-o delegație la Cluj, cu două zile mai devreme decât plănuisem. Am vrut să-i fac o surpriză lui Radu, să-i aduc plăcinta lui preferată de la cofetăria din centru și să-l văd zâmbind așa cum nu o mai făcuse de mult. N-am anunțat pe nimeni. Am urcat scările cu sufletul plin de emoție și am deschis ușa cu cheia mea, fără să bat. În sufragerie era liniște, dar din dormitor se auzeau șoapte și râsete stinse. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Am intrat fără să gândesc. Imaginea lor împreună, atât de aproape, atât de intimi, m-a lovit ca un pumn în stomac. Irina a sărit de pe pat, încercând să-și tragă bluza peste umeri, iar Radu a rămas nemișcat, cu ochii mari și goi. Pentru o clipă, am simțit că nu mai pot respira.

— Maria… nu e ceea ce crezi… — a bâiguit Radu, dar vocea lui suna fals, ca un ecou al unei minciuni vechi.

Irina plângea deja în hohote. — Iartă-mă… te rog… n-am vrut… — dar nu putea termina fraza. M-am uitat la ea și am simțit cum tot ce am construit împreună — vacanțele la mare, serile de povești la vin fiert, planurile pentru viitor — se prăbușesc într-o groapă fără fund.

Am ieșit din cameră fără să spun nimic. Am mers direct la baie și m-am privit în oglindă. Cine sunt eu? Cum am ajuns aici? Ce n-am văzut? Întrebările mă ardeau pe dinăuntru.

În acea noapte n-am dormit deloc. Radu a încercat să vorbească cu mine, dar fiecare cuvânt al lui era ca o rană nouă. — Maria, te rog… a fost o greșeală… nu știu ce-a fost în capul meu… — Dar eu nu mai auzeam nimic. Îmi aminteam doar cum îmi spunea că sunt tot universul lui și cum Irina îmi promitea că va fi mereu lângă mine.

A doua zi am plecat la mama. Nu i-am spus nimic la început. M-a privit lung și a știut că ceva nu e în regulă. — Ce-ai pățit, fată? — m-a întrebat ea încet, punându-mi mâna pe umăr. Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.

Mama a oftat adânc. — Bărbații… — a început ea, dar s-a oprit. — Nu toți sunt la fel, mamă. Dar tu trebuie să te gândești la tine acum. Să vezi ce vrei tu cu adevărat.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Prietenii mă sunau să mă întrebe de ce nu răspund la mesaje, colegii de la birou mă întrebau dacă sunt bine. Irina mi-a scris zeci de mesaje: „Iartă-mă! N-am vrut să-ți fac rău! Nu știu ce-a fost cu mine!” Dar fiecare cuvânt era ca o sare pe rană.

Radu a venit la mama acasă după o săptămână. A stat în genunchi în fața mea și a plâns cum nu l-am văzut niciodată. — Maria, nu vreau să te pierd! Fără tine nu sunt nimic! A fost o prostie! Te rog…

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu-l mai cunosc deloc. Cine era omul acesta care-mi jurase credință veșnică? Cine era femeia care-mi știa toate secretele și care acum îmi furase liniștea?

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat: — Ce simți că ai pierdut cel mai mult? Încrederea sau iubirea?

Nu știam ce să răspund. Poate că le pierdusem pe amândouă. Sau poate că nici nu le avusesem cu adevărat vreodată.

Mama insista să-l iert pe Radu: — O familie se clădește greu și se dărâmă ușor… Nu lăsa o greșeală să distrugă totul! Dar eu simțeam că nu pot trece peste imaginea aceea din dormitor.

Irina a venit într-o zi la birou. M-a așteptat la ieșire, cu ochii umflați de plâns și mâinile tremurânde. — Maria, te rog… Nu vreau să te pierd! Prietenia ta e tot ce am mai scump!

Am simțit milă pentru ea, dar și furie. — Prietenia nu se trădează așa! Dacă tu ai fi fost în locul meu?

A tăcut și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de zile până când am reușit să respir din nou fără durere. Am început să ies singură prin oraș, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi, să mă redescopăr pas cu pas. Radu a continuat să mă caute, dar ceva se rupsese definitiv între noi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, stând singură la geam cu o cană de ceai fierbinte în mână, mi-am dat seama că nu pot ierta doar ca să nu fiu singură. Că merit mai mult decât jumătăți de adevăruri și promisiuni încălcate.

Am depus actele de divorț într-o zi friguroasă de iarnă. Radu a semnat fără să spună nimic. Irina s-a mutat din oraș.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț din București și încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că am ales pentru mine.

Oare cât valorează iertarea atunci când sufletul tău e făcut bucăți? Și cât de mult trebuie să te pierzi ca să te poți regăsi?